Jescu. Săftescu-Jescu

Ăsta e truismul cel mai greu de băgat la tărtăcuţă pentru mine. Aşa că aleg să uit. Şi uit că părinţii mei îmbătrânesc, uit că bunicii se îmbolnăvesc, uit să dau acele telefoane pe care mi-am promis de atâtea ori că o să le dau, uit să mai merg acasă.

Până când, într-o zi, primesc unul din telefoanele alea pe care nu ai vrea să le primeşti vreodată. Acele telefoane care îţi vestesc că cineva drag s-a îmbolnăvit. Că a picat din picioare, că are febră, sau că a căzut în depresie.

Şi atunci truismul mă loveşte în moalele capului: oamenii vin şi se duc. Mă trezesc din ignoranţă şi mă doare fiecare telefon pe care nu l-am dat şi fiecare vizită pe care am amânat-o. Şi îmi doresc să pot topi distanţele şi să mi-i adun pe toţi cei dragi lângă mine, să pot sta cu ochii pe ei şi să am grijă de ei, atunci când e cazul.

Dar nu se poate. Numiţi-o globalizare, emancipare, cum vreţi voi, cert e că ne îndepărtăm mai toţi de casă. Şi nimic nu e mai descumpănitor decât să te bucuri sau să plângi la telefon. Nu ştiu dacă voi vedeţi treaba ca pe un lucru firesc, dar eu o văd ca pe o dramă.

Aşa că vin şi spun că eu o să-mi iau părinţii lângă mine, atunci când or să fie bătrâni. Că oamenii vin şi se duc, iar eu vreau să îi am aproape, nu să fac colecţii de vederi şi convorbiri telefonice.

E în Timişoara o doamnă pe care o cheamă Corina Săftescu şi e designer de interior. Din când în când, la fiecare câteva luni, primesc câte un telefon de la te miri cine:

- Bună ziua!
- Bună ziua!
- Dumneavoastră sunteţi Corina Săftescu?
- Da!
- Şi locuiţi în Timişoara?
- Da, spun din nou.
- Şi când aţi putea să ne întâlnim să discutăm despre redecorarea restaurantului/barului/biroului nostru?

Şi atunci se luminează totul, zâmbesc amar, puţin dezamăgită că pe mine nu mă caută nimeni pentru serviciile mele, oricare ar fi acelea şi explic oamenilor cu şi mai mare tristeţe că nu sunt unică în Timişoara, că mai e o persoană cu acelaşi nume şi că acea persoană este cea pe care o caută.

Nu o dată m-am gândit să trec peste aceste explicaţii şi să fiu pentru o zi Corina Săftescu – designerul. Să îmi iau o eşarfă boemă şi pantofi cu animal print şi să mă prezint la întâlnire. Să vorbesc oamenilor despre tendinţele de la Paris şi să îi pun să cumpere tapet cu girafe, birouri roz şi mese fosforescente în formă de steluţă, pentru că lumânările sunt atât de anul trecut.

Cu alte cuvinte, să le vorbesc arborescent* şi să le şi iau banii apoi. Să îi trollez puţin, cum ar spune unii.

Ei bine, who’s with me?

*Arborescent e cuvântul folosit la mişto de fratele meu, atunci când vorbesc eu în fraze şi cuvinte complicate, să mă dau deşteaptă.

Am fost recent la Midnight in Paris. Mi-a plăcut mult de tot, nu doar pentru că e un film marca Woody Allen – care e my all time favourite – ci mai ales pentru că a atins nişte subiecte pe care nu le-am mai rumegat de-o vreme.

În principiu, întrebarea pe care o rdică filmul este dacă există cu adevărat o perioadă de aur cu o existenţă concretă, bine delimitată, sau dacă aceasta este doar o percepţie a noastră izvorâtă din nostalgia firească a anilor care au trecut. Cu alte cuvinte, era cu adevărat mai bine pe vremuri, sau asta e doar o iluzie venită din nemulţumirile pe care le avem faţă de prezent?

Cu ochii aţintiţi în ecranul mare de la Cinema City, am retrăit o discuţie cu acelaşi subiect pe care am avut-o în cadrul unei ore de română din liceu. De altfel, de la proful de română şi ştiu că nostalgie îşi are etimologia în grecescul nostos, care înseamnă întoarcere şi algos, care înseamnă durere, tristeţe. Este deci un fel de durere provocată de dorinţa de a retrăi un moment trecut.

Proful meu de română era (pentru că din păcate, nu mai este printre noi de ceva vreme) un personaj cât de poate de controversat. Un geniu al literaturii, amator de filosofie, câteodată vulgar, foarte criticat pentru că avea patima alcoolului, cu un talent inexplicabil de a vorbi ore în şir, întotdeauna cu sens şi cu dăruire.

De la el şi toată fascinaţia asta pe care o am faţă de cuvinte, faţă de cum s-au născut şi cum s-au transformat. Tot de la el şi dragostea pentru citit, pentru că atunci când colegii noştri de la clasele paralele studiau Harap Alb, noi îl citeam pe Stendhal şi comentam mitul lui Tristan şi Isoldei ori dialogurile lui Platon. Într-adevăr, nu respecta programa, dar ce mult mă bucur acum că nu a făcut-o!

Privind în urmă, a fost unul dintre acei profesori care şi-au lăsat amprenta asupra mea. Jocurile de cuvinte, glumele cu sau fără perdea pe care le mai spun uneori, tendinţa de a interpreta orice frază cu certitudinea că înseamnă mai mult decât pare, chiar faptul că scriu acum aici, toate lucrurile astea i le datorez într-o măsură sau alta.

Şi totuşi, revenind la întrebarea pusă în film, suntem noi nostalgici, sau trecutul şi oamenii lui au fost cu adevărat mai valoroşi?

Dupa cum probabil multi dintre voi stiti, eu m-am nascut, am crescut si am copilarit in Targu-Jiu. Orasel mic, de provincie, fara prea multe posibilitati de culturalizare si petrecere a timpului liber.

Asadar, singurele ocazii cand mai vedeam si noi o scena in oras erau perioadele electorale cand mai aparea un fund de Blondy sau de Andre, ca de muzica nu putea fi vorba, ca era moda playback-ului. Mai tarziu, cand am aflat de Festivalul de folk Poarta Sarutului, acela a devenit singurul eveniment cultural la care participam.

Dar atat. Nu tu teatru, nu tu muzica adevarata, nimic. De incurajarea talentelor locale nu are rost sa mai zic nimic, ca toate sfarseau dramatic la Palatul Copiilor.

Intelegeti deci de ce m-a apucat invidia cand am vazut desfasurarea de forte de aseara, de la Toamna Oradeana. Copii, tineri cu adevarat talentati care au dansat, au cantat (deci nu playback de 2 lei, da?) cum au stiut mai bine. Si au reusit, daca ne gandim ca impreuna cu cei 2000 de oameni care erau in public au facut o atmosfera surprinzator de animata pentru prima seara a festivalului.

Si asta e doar inceputul. Pentru ca pe oradeni ii asteapta trei saptamani sub semnul culturii: teatru, jazz, rock, folclor, adica tot ce defineste cultura unui oras si, mai mult decat atat, cultura unei tari. Nu stiu daca localnicii apreciaza cu adevarat ce li se pune practic pe tava, dar daca ma gandesc din nou la atmosfera de aseara, eu cred ca da.

Si vin si zic din nou: tare bine ne-ar prinde si o Toamna Gorjeana, si una Timisana, si una Aradeana, si una Clujeana, si… intelegeti voi ideea.

Nu ştiu dacă aveţi şi voi aceeaşi impresie, dar în ultima vreme, mie mi se pare că se întâmplă din ce în ce mai multe evenimente demne de interes. Sau poate că ele se întâmplă de mult, dar mulţumită internetului şi unor oameni zeloşi, sunt mult mai vizibile.

De exemplu, ruşine să îmi fie, dar eu nu ştiam de Toamna Orădeană – care, fie vorba între noi, e la a XX a ediţie – până să nu îmi spună Tiţa, acum ceva vreme. Şi tare mi-a fost mirarea şi încântarea când am aflat ce lucruri minunate se întâmplă acolo pe durata a mai mult de trei săptămâni. Când am văzut eu că e rost de teatru, concerte şi tinere talente, m-am simţit ca un copil mic în faţa unei vitrine pline cu dulciuri.

De-abia aştept să ajung acolo mâine seară, pentru că da, sunt unul dintre bloggerii oficiali ai evenimentului, weekendul acesta alături de Richie, Cristina, Maka şi minunatul, superbul şi mirobolantul Ovi Sîrb.

Mulţumesc încă o dată Tiţei pentru invitaţie şi pentru că mi-a mai deschis ochii legat de evenimentele care merită văzute! De-aici înainte, o să fiu client fidel la Toamna Orădeană, că doar e aici, aproape.

Oradea, pregăteşte-te, vin bloggerii!

La noi acasă, când venea vreun instalator, ai mei îl puneau la masă înainte să-și înceapă treaba și la țuică după ce o termina. La fel se întâmpla și cu poștașul care îi aducea pensia bunicii, și cu oricine altcineva mai ajungea din greșeală sau nu în fața ușii apartamentului nostru.

Nu aveam cine știe ce nici prin frigider, nici prin damigene, că de, țuica oltenească nu-i pălincă și nici zaibărul nu-i tămâioasă, dar ce aveam, împărțeam cu musafirul. Că nu poți să-l primești cu dinaintea goală, cum spunea mama mea. Și cred că ăsta e un fel de a 11 a poruncă pentru români, indiferent de statut social și condiție financiară. (more…)

Weekend-ul acesta, la Cluj Brands Tour, mi s-a confirmat încă o dată faptul că dincolo de toţi becalii şi cefele late care aruncă cu euroi în stânga şi-n dreapta, un brand cu adevărat de succes nu poate fi construit decât de oameni cu adevărat dedicaţi şi capabili. Oameni vizionari, perseverenţi şi suficient de nebuni încât să încerce să facă lucruri cu mult înaintea vremii lor.

Directorul executiv de la Jolidon, Olga Stanciu, m-a cucerit imediat cum a intrat în camera în care noi ne aflam. Frumoasă, fără vârstă, cu o frunte şi o privire de femeie deşteaptă şi o voce puţin tabacică, a povestit aproape cu patimă despre ceea ce înseamnă Jolidon. O eşarfă improvizată îi era înfăşurată peste părul încărunţit, iar mâna îi era acoperită aproape până la cot de brăţări pământii, asortate perfect cu ţinuta neconvenţională. Imaginea perfectă a unei artiste, care probabil visează pânze, culori şi poveşti de succes. Jos pălăria! (more…)

Nu am putut înţelege niciodată ruşinea unora de a fi văzuţi în magazinele second hand sau, mai rău, de a recunoaşte că au şi cumpărat ceva dintr-un astfel de magazin.

Să ne înţelegem, nu am nimic cu cei pe care nu îi interesează asemenea produse, fie pentru că nu duc lipsă de bani, fie pentru că aşa au fost crescuţi. De altfel, am şi avut o prietenă pe care părinţii, deşi nu foarte bogaţi, o crescuseră doar cu lucruri de cea mai bună calitate, astfel că se învăţase ea însăşi să refuze tot ce nu se încadra în această categorie. Nu mânca junk food, nici alte chestii artificiale, iar dacă ieşeam în grup la o pizza, cerea ca pe ea să nu fie decât mozzarela, sos de roşii proaspăt şi piept de pui. De haine second hand aşadar, nici nu se punea problema! Dar nici nu îi judeca pe cei ce aveau un stil de viaţă diferit de al ei.

Cu astfel de oameni deci, nu am nimic. Nu îi înţeleg însă pe aceia care apreciază preţul mic al hainelor vândute la mâna a doua, dar se ascund disperaţi prin cabinele de probă dacă aud prin preajmă o voce cunoscută. Sau mai rău, vin cu explicaţii jalnice de genul: „Of, m-a adus mama după ea aici, că eu nu frecventez astfel de locuri. Nu vezi cum miroase?”.

Iar dacă se întâmplă să te întâlneşti cu ei pe stradă şi vezi că poartă geanta aia ce era în vitrină la second-ul de la colţ, atunci când le complimentezi alegerea, se sperie puţin şi apoi încep: „Da, e de la o mătuşă din Germania. Dar o am de mult, de-aia e puţin roasă pe la colţuri.”

Ei, eu aşa ceva nu pot pricepe. Pentru mine nu e mulţumire mai mare decât să găsesc 3 ceva-uri drăguţe la 10 lei. Şi apoi să mă laud cu afacerea făcută, că altfel n-are farmec.

Experienţa Farmec din primăvară a fost pentru mine o lecţie de viaţă. Mă aşteptam la o întâlnire protocolară cu nişte oameni scorţoşi care să vorbească doar în termeni de cifre şi statistici. Când colo, am dat de nişte oameni minunaţi care m-au determinat să ma îndrăgostesc de produsele Farmec şi să îi respect pe toţi ce care contribuie la naşterea lor.

Mai mult decât atât, mi s-a activat o genă patriotă pe care nici nu ştiam că o am şi m-am simţit mândră că se poate şi la noi, că produsele româneşti nu sunt condamnate la calitate proastă şi faliment inevitabil.

Tocmai de aceea mi s-a părut genială invitaţia tartorilor de la TvDeCe de a vizita sediile celor mai vizibile branduri din Cluj şi de a cunoaşte oamenii din spatele acestora. De abia aştept să revăd fetele de la Farmec, să aflu mai multe despre Napolact , Jolidon şi Banca Transilvania, să cunosc berea Ursus aşa cum nici nu am visat vreodată, să ascult povestea Vitacom şi să mă umplu de energie şi bună-dispoziţie împreună cu crocodilii de la Trilulilu.

Ah, mai e mult până vineri?

Curioşii or să ne poată urmări şi pe pagina oficială de Facebook, sau pe Twitter, #clujbrandstour.
Cluj Brands Tour este un eveniment organizat cu sprijinul Primăriei Cluj-Napoca şi al partenerilor: Best Western Plus Fusion Hotel, Autonom, Ludwig Bavarian Bierhaus, Starbucks şi Webfactor.

Ne batem cu pumnul în piept că Timişoara e cu un pas mai aproape de civilizaţie, de traiul occidental şi normele europene. Candidăm la statutul de Capitală Culturală Europeană, ne numim Mica Vienă şi povestim cu prima ocazie despre cum Timişoara e o gură de aer proaspăt în mucegaiul general în care se scaldă România.

Cu toate astea însă:

Singura clinică de psihiatrie din Timişoara a ajuns să aibă soarta sub semnul întrebării. Locul unde sunt tratate, zilnic, zeci de persoane care suferă de diverse boli psihice, de la simple depresii până la afecţiuni grave, nu mai are viitor. Mai precis, de la începutul lui 2012, clădirea unde funcţionează în prezent clinica urmează să fie cedată proprietarilor – care au revendicat spaţiul în instanţă.

Oficial, există o soluţie, dar practica omoară statul român. Noul spital ar trebui să se mute la intrarea în comuna Giroc, în spaţiul fostelor garnizoane militare. Consiliul Judeţean Timiş a făcut rost de spaţiu, ba chiar a primit bani de la “Bucureşti”, dar birocraţia omoară speranţa unui nou sediu. Practic, nu se mişcă niciun deget, chiar dacă promisiunile sunt multe.

Adică nişte mulţi oameni cu probleme psihiatrice riscă să rămână pe drumuri, spre disperarea familiilor şi rudelor care găsiseră în acest spital singura soluţie la o problemă sfâşietoare.

Din fericire, nu am avut astfel de cazuri printre apropiaţi, aşa că pot doar să îmi imaginez cât de mult contează un astfel de centru pentru cei care au nevoie de el. Şi mi se pare inadmisibil pentru un oraş pretenţios ca Timişoara şi pentru nişte oameni pretenţioşi ca timişorenii să permită ca un spital să se desfiinţeze doar aşa, de lene, birocraţie şi comoditate.

Mai jos vă las un clip care să ilustreze ce am scris până acum, cu rugămintea să nu stăm şi să privim cum se destramă vieţile unor oameni. Acestea sunt adresele la care puteţi să scrieţi: cjt [at] cjtimis [punct] ro, alain.rus [at] cjtimis [punct] ro, jana.lavrits [at] cjtimis [punct] ro, iar numărul de telefon pentru sesizări e acesta: 0256.406.300.