La mine în dulap, pe cel mai înalt raft, undeva, foarte în spate, stă o pereche de blugi căpătată cândva înaintea majoratului. Perechea asta de blugi are rol de unitate de măsură a evoluţiei mele corporale, în sensul că cel puţin o dată pe an, îmi iau inima în dinţi şi o probez.

Vă daţi seama ce urmează de aici: dacă intră blugii pe mine fără probleme, voi avea un an cu noroc. Eu şi jumătatea mea mai bună, care nu va fi întrebată de trei ori pe zi dacă sunt grasă, dacă am fundul mare şi picioarele ca doi butuci.

Dacă însă blugii vechi de aproape 7 ani vor refuza să mi se închidă în jurul şoldurilor, înseamnă că ne aşteaptă un an greu, plin de depresii şi lipsuri (de glucide şi lipide).

Serios vorbind acum, chiar îmi face plăcere să trag perechea asta de pantaloni pe mine din când în când. Mă ajută, într-adevăr, să văd cât de bine mă ţin, mai eficient chiar decât un cântar, că de, cu cântarele totul e relativ, cu greutatea oaselor la fel.

În plus, mi se pare drăguţ să mă întorc în timp an de an, la modelul ăla cu talie extra-joasă cu care nu aş mai ieşi din casă nici bătută.
Şi da, încă îmi vin bine. 🙂