Puţin după miezul nopţii. Eu, în taxiul care mă transporta acasă după o minunată seară de karaoke petrecută în Little Pub. La volan un tânăr tuciuriu aflat într-o dispoziţie filosofico-meditativă, dar despre asta într-un alt post.

Ajung la destinaţie. Mă întreabă, cu toate cele aproape 100 kg ale sale răspândite în cei 2 m de înălţime plină de masculinitate:

Aveţi bănuţi schimbaţi? Vreţi şi ştampiluţă?

Am simţit instant cum îmi iese herpes şi-mi cresc şansele de a face hepatită. Nu mai suport atâte diminutive gratuite rostite din cele mai nepotrivite guriţe. De ce tu, bărbat în toată firea, ai poci toate cuvintele, rostindu-le cu buziţele ţuguiate? Nu-mi explic de unde vine moda asta a alintului lingvistic necondiţionat, fie că vorbim de floricici sau vomiţă. Serios că sună ca naiba, mai ales când toate diminutivele astea nu fac parte dintr-o conversaţie cu un copil mic sau un căţel pufos.

Suntem oameni în toată firea, pentru numele lui Dumnezeu! Lăsaţi banul să fie ban, ştampila, ştampilă şi rahatul, rahat, că nu salvăm noi lumea de rele dacă ne apucăm să trântim un -el şi-o -uţă la finalul fiecărui cuvânt!