Nu e bucurie mai mare pentru sufletul meu de copil ca aceea când mi se permite să achit oareșce produs cu bonuri de masă. Simt un soi de satisfacție amestecată cu vinovăție, ca și când aș fi păcălit partea adversă a tranzacției și aș fi scăpat fără să plătesc produsul respectiv sau aș fi plătit cu bani falși și nimeni nu s-ar fi prins. Verzui sau albastre, că le zice bonuri sau tichete cadou, nu contează, mulțumirea e aceeași.

Și cumva, paradoxal, bonurile alea de nici 9 lei mi se par neprețuite tocmai prin prisma faptului că îți lasă impresia că poți cumpăra chestii cu ele fără să modifici numărul bancnotelor existente în portofel. Cere-mi împrumut bani câți vrei tu, sunt șanse mai mari să îi primești decât bucata aia de hârtie colorată și aducătoare de fericire.

Și când te gândești că mai poți plăti și pizza ori KFC cu ele, sunt șanse mari ca în curând să înlocuiască banii de buzunar. Eu însă aștept momentul în care vechii colecționari de monede or să înceapă să strângă bonuri de masă în clasoare, ordonate pe culori, firmă emițătoare, valoare și anul emisiei.

Așa că ce atâta euroi, lire și dolari? Vă spun eu, bonul de masă is the new shit!