Jescu. Săftescu-Jescu

Dacă într-o intersecţie se află un indicator cu însemnul Toate direcţiile, îndreptat către partea dreaptă, înseamnă că dacă mergi în dreapta, ajungi (şi) la stânga?

Doi ani deja. Începuţi în Scârţ, purtaţi pe potecile din Parcul Poporului la ceasuri ruşinoase şi alintaţi cu cântec de chitară.
Doi ani udaţi de valurile mării şi agăţaţi în algele din Vamă, suiţi pe cărări muntoase, cocoţaţi pe tunuri şi adormiţi în corturi pe ritmuri de başi szigetieni.

Milioane de cuvinte şoptite sau urlate, mii de priviri furate sau aruncate tăios şi sfidător, sute de momente de tăcere şi tot atâtea ore de logoree. Zeci de străzi cutreierate, de poze, de prieteni comuni.

Doi ani. 730 de zile. 17 520 de ore. 1 051 200 de minute.

Articol publicat în 24 FUN

Nu ştiu de ce ne tot străduim să prezicem sfârşituri bruşte şi inevitabile ale lumii întregi, când e plin de sfârşituri în jurul nostru, sfârşituri pentru care nu avem nici ochi, nici urechi, nici buze.

Vorbim despre cutremure nemiloase şi vulcani plini cu lavă fierbinte, dar luăm în râs poluarea, sărăcia, decăderea valorilor şi încălzirea globală. Aşteptăm cu o nerăbdare sininstră evenimente apocaliptice, dar amânăm la nesfârşit formele de comportament responsabil şi altruist. Trecem cu ochii strâns închişi pe lângă problemele şi suferinţele celor din jurul nostru, întrebându-ne sfidător şi plini de sarcasm câţi ani ne-au mai dat mayaşii. (more…)

Mi-a pasat Cristina o leapșă tare drăguță și de bun augur în perioada asta, când sunt copleșită de treburi multe și enervante. Să îmi aduc aminte așadar de acele chestii mărunte care mă fac fericită.

1. Cățeii. Îi ochesc cu o agerime de vultur fie că sunt în parc, în mall sau într-o mașină care trece cu viteză pe lângă mine. Indiferent ce am pe cap sau pe suflet în momentul respectiv, mă fac să zâmbesc instantaneu și să vreau și eu măcar unul! Acum ceva vreme mergeam în Piața de câini din Bălcescu în fiecare duminică doar ca să îmi fac ziua mai frumoasă, pentru că știam că o să plec de acolo cu mâna goală. Dar cum ai putea să reziști în fața unui portbagaj plin de pui de Beagle, de exemplu?

2. Copiii. Îi ochesc mai ceva ca pe căței și îmi vine să îi iau pe toți acasă. Am și făcut asta pe vremuri, la Târgu-Jiu. Luam copiii vecinelor din cartier și mergeam cu ei în casă. Ele răsuflau ușurate, iar eu mă bucuram de râsul unei mogâldețe. Win-win situation.

3. Întâlnirile cu părinții. Nimic nu-mi umple sufletul mai mult decât revederile cu ai mei mai ales în ultimii ani, când tot mai rar ajung acasă. E bucuria supremă să văd familia reunită în jurul unei mese îmbelșugate, cu lacrimi în ochi și o tonă de povești ce așteaptă să fie rostite.

4. Muzica. Eu cu muzica avem o relație specială. O melodie potrivită la momentul potrivit îmi poate schimba cu totul perspectiva asupra vieții.

5. Cuvintele. Mie îmi plac cuvintele tare de tot, dar cred că v-am mai spus asta. Așa că o glumă bună, un joc de cuvinte subtil sau o poveste cu tâlc e de ajuns ca să îmi nască un zâmbet în colțul gurii. (more…)

Articol publicat în 24 FUN

Nu mai ştiu cum şi de ce am ajuns săptămâna trecută într-un local deschis relativ recent în Piaţa Unirii. Cu “pub” în finalul denumirii, că aşa-i la modă. Firesc de altfel, căci dacă tot ne place berea, să avem şi noi un lăcaş de cult pentru Sfinţia Ei, nu?
Toate bune şi frumoase, deci. Mobilier din lemn închis la culoare, decor într-un stil specific unui pub autentic, bere multă şi variată, iar muzica…ei bine, muzica era cu bumţi-bumţi, cum ar zice prietenii noştri metalici. Şi până aici ne-a fost cu pub-ul.

De ce ai pune muzică de club într-un pub în care oamenii vin să vorbească şi mai ales, de ce ai pune muzică de club într-un loc în care nici dacă ai vrea, nu ai avea unde să dansezi? Ca să fii cool, tu DJ amator, cu căştile-n urechi şi degetele pe platane? Oh, dar cum ştii tu singur să stai cu ochii închişi şi să trăieşti muzica, în vreme ce noi, clienţii de rând, ne dăm şi ultima suflare încercând să acoperim zgomotul asurzitor şi să ţinem bine de berile tremurate de ritmurile frenetice ale başilor.

Şi ca totul să fie alandala, fix la miezul nopţii, când clopotele bat, cu o precizie mai mare ca cea a Cenuşeresei, asistăm cu toţii la un moment special: stinsul luminii. Ce dacă aveai meniul în mână sau vroiai să îţi notezi ceva? Ce dacă vrei să vezi dacă fata cu care ai ieşit are ochii verzi ori albaştri? Lasă prostiile şi intră în atmosfera de club, că doar de-aia ai venit în pub.

Să presupunem că cineva, să-i spunem domnul Din Laben, este de religie islamică. Deci nu are voie să consume carne de porc. Însă toată viaţa i s-a dat carne de porc, spunându-i-se că el manâncă de fapt carne de pui.

Întrebarea mea este: domnul Din Laben este sau nu este păcătos?

Acum ceva vreme, în timp ce mă deplasam spre casă cu ajutorul unui taxi, şoferul mi-a atras atenţia că l-am abordat cu “tu” şi nu cu “dumneavoastră”. Menţionez în apărarea mea că nu avea mai mult de 25 de ani. Ei bine, mi-am cerut scuze şi am căzut pe gânduri.

Îmi place să cred că sunt o persoană bine crescută şi respectuoasă, dar la mine dumneavoastră e pentru pentru persoane mai în vârstă sau pentru persoane cu un anumit statut (profesori, de exemplu). Nu mi s-a părut niciodată că e nepoliticos dacă într-un magazin, să îi vorbesc vânzătoarei cu tu, dacă nu are mai mult de 20 de ani. Sau unei vecine. Nu cred că respectul stă într-o formulă de adresare, atâta vreme cât formula aia nu înseamnă bă, fă, sau F.O.C.A.

Dar acum că mi s-a atras atenţia, încep să îmi reconsider valorile. Voi pe cine tutuiţi şi pe cine trataţi cu dumneavoastră?

După ce a scris toată crema online-ului despre PR Beta, mi-am făcut şi eu timp să consemnez câteva lucruri. Ştiu că s-a scris mult despre speakeri, aşa că nu o să repet şi eu conţinutul prezentărilor. Vreau doar să menţionez că s-au spus lucruri noi, lucruri interesante, concrete şi actuale, ceea ce înseamnă foarte mult pentru o conferinţă, mai ales cu statut de beta.

În rest, felicitări fetelor şi aşa, în văzul lumii, că în particular le-am tot spus. Sunt tare mândră de ce a ieşit, deşi aportul meu a fost aproape nul.
Îmi amintesc însă cu drag Blogtrip-ul din Timişoara când Cristina a anunţat aşa, într-o doară, că vrea să facă un proiect pe PR online, cu tutoriale şi de toate şi cum toţi s-au uitat neîncrezători la ea atrăgându-i atenţia că nişa asta e deja saturată.
Dar cum Cristina nu se lasă, iar Tiţa e acelaşi soi, a ieşit un eveniment cu mult peste aşteptările tuturor. Le-aţi arătat voi! Iar asta nu mă face decât să aştept cu şi mai multă nerăbdare evenimentele viitoare, în care promit să mă implic atât cât o să îmi permită timpul şi imaginaţia.
Şi nu uitaţi de blogul PR Beta, o să mai scriu şi eu acolo cât de curând, că am făcut o pauză cam mare.

Am o curiozitate care mă macină de foarte multă vreme: ce se întâmplă cu căţeii expuşi în petshop-uri, dacă nu se vând? Sunt duşi în adăpostruri, sunt daţi de pomană sau cum? Ah, şi de unde vin ei? Adică cine îi distribuie? Ceea ce mă interesează de fapt e cum funcţionează “industria” asta.

Nu, nu vreau să mă apuc de afaceri, dar mi se rupe sufletul când îi văd săptămâni de-a rândul închişi în acvariile alea. Îmi par chinuiţi într-un hal fără de hal. Plus că la cât de adormiţi sunt în permanenţă, nu m-ar mira să fie şi sedaţi.

Asta ne-am trezit gândind şi rostind în weekend-ul ăsta, cât am hoinărit prin centrul ţării. Şi nu numai cât am umblat prin Sighişoara, ci şi în drumul nostru înspre şi dinspre oraşul cetate, când ne-a împărtăşit Nebuloasa din frumuseţile lui Uite-un drum!

Şi mi-e necaz de mor că gândim aşa şi că de fiecare dată când dăm peste câte un loc parcă rupt din rai şi de un om asemenea, ne minunăm de parcă nu ar fi normal să găsim aşa ceva în România. Fie că e vorba de o bucată de natură neatinsă de om, fie de o clădire veche de când lumea sau de o banală toaletă curată şi dotată cu hârtie igienică, avem impresia că e o chestie nefirească pentru un tărâm românesc.

Ba uite că e firesc! (more…)