Hapciuus interruptus

Printre lucrurile pe care le urăsc cel mai mult în lumea asta, hapciuus interruptus, aşa cum l-am denumit, se situează lejer în Top 5. În caz că nu v-aţi prins până acum, e vorba de strănutul ăla care se anunţă, pe care îl aştepţi şi care refuză să vină. Îl chemi disperat cu ochii în lacrimi şi cu privirea în bec, cu nasul gâdilat şi porii dilataţi, în timp ce el râde de undeva din dosurile creierului, plin de aroganţă, simţindu-se pe bună dreptate dorit şi important.
Nu e nimic mai frustrant decât senzaţia aia că eşti la mâna unui amărât de strănut, care până la urmă nu e nimic mai mult decât o scuipătură nervoasă, zgomotoasă şi umedă. Şi că practic, eşti la un strănut distanţă de fericire.

E ca şi când o tânără domnişoară s-ar trezi în cel mai mare magazin de pantofi din lume, plin cu încălţări cu toc şi fără toc, cu bot rotund sau ascuţit, coloraţi, în animal print sau în alb şi negru, decupaţi sau închişi, sport sau eleganţi. Domnişoara noastră îşi umflă pieptul cu mirosul de piele proaspătă, îşi bucură degetele cu fineţea detaliilor calapodului şi ar da orice să îi poată încerca pe toţi, pe rând, unul câte unul şi să se admire în oglindă, imaginându-şi ce ţinute s-ar potrivi cel mai bine cu bijuteriile acelea de pantofi. Numai că n-are picioare.

2 thoughts on “Hapciuus interruptus

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)