Articol publicat în 24 FUN.

Îţi poţi da seama de firea omului după cum alege să se îmbrace în perioada asta în care se crapă de primăvară. Sau cel puţin aşa îmi place mie să cred, dimineaţa, când grăbesc pasul către universitate şi e cald la soare şi frig la umbră, de ajungi să pândeşti strategic toate peticele de pământ însorit ca nu cumva să ţi se zgribulească pielea şi să arăţi ca o cotcodăcitoare.

Asfel, îmi pare că cei care sfidează puţinele grade din zorii zilei cu balerini sau tenişi coloraţi şi cămăşi înflorate sunt firi deschise şi vesele, care aşteptau deja de-o vreme să vină primăvara şi deja nu mai au răbdare. Doar că în loc de incantaţii şi dansuri în ploaie ori în jurul focului, ei au ales să cheme cauza prin efect, adică să cheme soarele comportându-se de parcă el deja ar fi venit: lepădându-se de haine şi de griurile feţei.

Pe de altă parte însă, sunt cei care, înfofoliţi din cap până în picioare, somnoroşi şi cu privirea în pământ, nici n-au băgat de seamă că a trecut de jumătatea lui martie şi că ceva ar trebui făcut ca să grăbim primăvara. Ei au rămas cu gândurile astupate în troienele de zăpadă, cu problemele azvârlite în toate părţile de crivăţul uscat şi nici n-au observat că primăvara stă la pândă. Nici n-ar avea cum, căci ei calcă apăsat doar prin zonele umbrite, de parcă ar fi nişte vârcolaci pe care lumina soarelui îi ucide.

Şi mai sunt temerarii, care la primul semn de vreme însorită s-au echipat cu pantalonii scurţi şi tricourile subţiri şi au ieşit în stradă să atragă priviri, cruciri spontane şi răceli de sezon.

Iar eu, eu am purtat pantofi cu găurele; sunt un primăvăratic moderat.