Pentru cei care nu sunt din Timişoara şi nu ştiu ce e aia Sala Olimpia, ei bine, e o sala de sport, în faţa căreia se rotesc (când nu sunt îngheţate) statuile unor oameni musculoşi, probabil şi faimoşi, dar anonimi pentru mine. Tot aici se ţin meciuri de baschet, handbal şi footsal şi se perindă bărbaţi bine şi fete aranjate. Pe scurt, aici totul, dar totul emană testosteron. Cu o singură excepţie. Un aspect minor care pentru unii trece neobservat, iar pentru alţii (categorie în care mă regăsesc şi eu) creează enigme. Este vorba de melodiile care răsună dinspre cafeneaua de la parterul sălii. Celine Dion, Mădălina Manole, Barbra Streisand, toate numai zeiţe sensibile, ridicătoare de glicemie şi dătătoare de diabet. Uneori se aude o singură piesă la nesfârşit, alteori se ascultă tematic anumite albume sau soliste. Tot timpul romantice, niciodată ritmate, ca într-o lume veşnic roz şi înlăcrimată.

Aşa că nu pot să nu mă întreb: cine-a lăsat lumina aprinsă la baie, la baie? cine pune muzică la Sala Olimpia, Olimpia?
Uneori imi imaginez că în spatele pupitrului stă cel mai sensibil dintre culturişti, care lucrează cu haltere colorate, semnate de Hannah Montana şi care a început să meargă la sală şi să ridice greutăţi doar pentru a-şi reprima la maxim latura lui feminină. Iar după antrenamente îndelungi şi extrem de dificile coboară la cafenea şi încearcă să acopere mirosul acru de transpiraţie tipic masculului alfa cu ritmuri suave şi versuri şoptite de fata cu părul de foc. Ăsta e momentul lui de libertate deplină, în care nu este decât el cu sufletul lui pufos, încercând să se convingă să nu fie trist, fiindcă e păcat.