Câteodată mă simt ca o bucată de plastilină colorată, aruncată pe jos de un copil plictisit care tocmai a descoperit Angry Birds. Şi toţi cei care trec pe lângă mine, mă cuprind în mâini mai murdare sau mai curate şi încep să tragă de mine, să mă întindă sau să mă facă cocoloş, după bunul lor plac, uneori cu o conştiinciozitate înspăimântătoare, alteori în bătaie de joc.

Unii mă întorc pe toate părţile doar ca să se vindece de stres şi nervi, iar alţii văd în mine amintirea curcubeului şi a unei copilării demult uitate şi aşteaptă să-i fac să zâmbească. Iar eu stau acolo, inertă, neputând să râd când mă gâdilă sau să ţip când mă doare, ori să spun că eu vreau să fiu rotundă şi nu pătrată şi colţuroasă. Neputincioasă, prăfuită şi din ce în ce mai lipsită de culoare, cu bucăţi din mine uitate în te miri ce palme transpirate, stau pe asfalt şi aştept să mi se dea o formă. Să-mi spună cineva ce să fiu, cum să fiu, cui să fiu.