Plastilină

Câteodată mă simt ca o bucată de plastilină colorată, aruncată pe jos de un copil plictisit care tocmai a descoperit Angry Birds. Şi toţi cei care trec pe lângă mine, mă cuprind în mâini mai murdare sau mai curate şi încep să tragă de mine, să mă întindă sau să mă facă cocoloş, după bunul lor plac, uneori cu o conştiinciozitate înspăimântătoare, alteori în bătaie de joc.

Unii mă întorc pe toate părţile doar ca să se vindece de stres şi nervi, iar alţii văd în mine amintirea curcubeului şi a unei copilării demult uitate şi aşteaptă să-i fac să zâmbească. Iar eu stau acolo, inertă, neputând să râd când mă gâdilă sau să ţip când mă doare, ori să spun că eu vreau să fiu rotundă şi nu pătrată şi colţuroasă. Neputincioasă, prăfuită şi din ce în ce mai lipsită de culoare, cu bucăţi din mine uitate în te miri ce palme transpirate, stau pe asfalt şi aştept să mi se dea o formă. Să-mi spună cineva ce să fiu, cum să fiu, cui să fiu.

6 thoughts on “Plastilină

  1. Plastilina are o memorie extraordinara a celor care au luat-o in mana, iar daca au incercat sa-i dea o forma, inseamna ca nu i-a lasat indiferenti:) Ea le modeleaza visele, chiar daca pentru scurt timp. Plastilina e foarte importanta in lumea asta, Corina!

  2. De ce oamenii nu-mi raspund atunci cand tac? De ce asteapta sa pun intrebareA? De ce sa inaintez o cerere? Nu e atat de clar ce avem de tacut? De ce se crede ca tacerile sunt acordul neconditionat? De ce raspunsurilor le sunt puse in spate sunete? Sa fim oare atat de singuri, incat nimeni sa nu poata auzi nevoia noastra de tacere … a actului neimplinit? Insa, s-ar putea sa ne trezim intr-o zi in care ceilalti nu mai asteapta nimic de la noi, sa descoperim ca Utilitatea noastra, pentru tacerile lor, pentru bucuriile lor, pentru neputintele noastre, a disparut cu desavarsire. Oare care sunt cuvintele Anei pe care nu le-am auzit? Oare Manole avea palmele transpirate? Vreau sa cred ca uscaciunea nu s-a asezat si in palmele lui. Exista oare ceva dincolo de “orgoliul minunat”, dincolo de transfigurarea carnii si impietrirea sufletului unui artist? Oare doar greutatea pietrei ne taie respiratia in preajma creatiei artistice? Ne plasam noi vreodata in starea de a pipai sufletul “artistului” de langa noi? E doar o trecere … neobservata si neobservabila … a doua sine de cale ferata una pe langa cealalta, “a pasului absent ce ne desparte”? Nevoile tacerilor noastre si ale palmelor ce ne contorsioneaza ne-spusurile sunt la fel. Ale altcuiva.
    Asa ca fara sa-ti spuna si fara sa-ti dea, esti ceva, cum poate n-ai vrea, dar e vina Alt-cuiva.
    Iti doresc sa ai cat mai multe zile in care sa fii lucrarea cuiva, sa creasca intelesuri prin “opera” sa, sa te bucuri chiar si asezata in starea de Ustensil, iar Artistul in fata creatiei sa fie mai … umil!
    Sa mai credem … ca ne poate reda cineva noua? De pierdut ma indoiesc ca am avea!? Fericiti cei plastelinizati! Din cand in cand si ceilalti (poate mai des?)!

  3. Viata lunga tristetilor care ne fac de neinteles si ne iarta de neintelegerile noastre! Din cand in cand imi permit sa fiu patetic, mai ales asezat printre departarile noastre.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)