Supărarea când îmi vine…

Nu ştiu cum se face că de fiecare dată când sunt supărată sau dezamăgită sau oricum, ciobită sufleteşte, organismul meu afişează o solidaritate mai rar întâlnită, exteriorizată prin diverse afecţiuni. Aşa că de ieri, de când am starea asta de nicicum, am şi gingia umflată. Murphy ar fi mândru de mine.

În altă ordine de idei, la ultima introspecţie – chestii pe care eu le fac frecvent, cam ca reviziile tehnice la maşini – am observat că sunt defectă. Habar n-am să-mi evaluez viaţa pentru ca apoi să mi-o planific, nu ştiu să-mi categorisesc relaţiile pentru ca în funcţie de asta să pot avea pretenţii de la oameni şi cel mai probabil văd lucruri acolo unde ele nu sunt.

Mi-a spus cineva mai demult, după ce citise un articol al meu, că scriu ca un copil de clasa a XII a. Nu ştiu de ce, dar atunci am luat-o ca pe o jignire. Şi chiar şi acum mi se pare că am fost nedreptăţită. Dar poate că aşa e. O mare parte din lucrurile pe care le fac sau le gândesc nu au nici urmă de maturitate în ele. Mă trezesc visând la lumi perfecte şi oameni neomenesc de buni, de parcă în buletin mi-ar apărea la reşedinţă Castalia.

Nu mă compătimiţi, că aşa-mi trebuie. Să fiu supărată şi să am gingia umflată. Până îmi revin şi scriu articole ca un om mare. Şi-mi limitez aşteptările la lucrurile pe care le pot controla eu. Oricare ar fi alea.

Over and out.

8 thoughts on “Supărarea când îmi vine…

  1. Tocmai prin articolele astea, în care realizezi urma de maturitate din acțiunile tale, dai dovadă de maturitate. În plus, dacă așa caracterizezi imaturitatea, sunt un om foarte imatur. 🙂

  2. ce te face sa crezi ca trebuie sa ne maturizam? de ce? care ar fi avantajele? sa fim ca ceilalti oameni obositi, blazati, plictisiti si fara nici o bucurie? eu refuz sa ma maturizez.

  3. “Habar n-am să-mi evaluez viaţa pentru ca apoi să mi-o planific, nu ştiu să-mi categorisesc relaţiile pentru ca în funcţie de asta să pot avea pretenţii de la oameni şi cel mai probabil văd lucruri acolo unde ele nu sunt.”
    Pretentii?! Asteptari?! Probabil ca suntem predispusi la avea “pretentii”. In ultimul timp am incercat sa caut un raspuns la “Ce am oferit?”. E de la sine inteles, ca un om “oarecum” orgolios descopera nedreptati la tot pasul, “puneri intre paranteze” si uneori chiar indiferenta (orgoliul pe care-l pomenesc ma priveste, ca si insingurarea acestor cuvinte) atunci cand are in vedere „sacrificiile” sale. Cred ca e prea complicat … totul, atunci cand cautam sa-l asezam pe celalat intr-un program (care implica “prioritati” sau “prioritizari” de tot felul, si ar trebui sa lase chiar impresia de ordine si ordonare). Pana si iluzia ca am inteles, sau macar ca am intuit, lucrurile nespuse in randurile tale e la fel de pretentioasa, iar scuzele mele ar fi pretentioase crezand ca sunt acceptate de la rostire (sau scriere, in cazul de fata). “Indiferenta” celuilalt s-ar putea sa fie tocmai neputinta noastra de “diferenta” in ochii sai. Dificultatea unei evaluari, a propriei vieti, cred ca se datoreaza diferentelor pe care le presupun “sistemele” de valori (o alta „descoperire remarcabila” a spiritului uman). Mereu ne cautam locul printre oameni, le cautam lor locul in viata noastra, uitand faptul ca si ei ne-au asezat in viata lor, s-au asezat in viata noastra, iar asezarile pot fi foarte diferite, ca si „valorile” pe care le impartasim. Din cand in cand facem o gluma care ii face pe ceilalti sa lacrimeze. Dar „valorile noastre” sunt cele bune!
    Randurile astea devin mult prea personale din pacate (pentru mine) si nu-si mai gasesc locul aici, dar … . Concluzia ar fi ca e oarecum nedrept, si poate chiar “i-rational” (ma gandesc daca sunt situatii in care “rational” ar avea un inteles care sa-l faca de dorit – pentru noi, ca fiinte mai mult spirituale si mai putin “competitive” -, iar in acele situatii sa nu fie intristator), sa avem pretentii de la oameni. Ar trebui sa avem mai des pretentii de la noi! Poate ca sunt oameni care reusesc sa aduca servicii umanitatii. Pentru cei mai putin “universali” cred ca ar trebui sa se puna la cale “competitii” “mai marunte”: Celalalt. Si poate candva vom avea norocul sa putem realiza ca “Celalalt” e chiar Umanitatea, ca e singura modalitate de a trai umanitatea din noi insine. Uneori, iar acest “uneori” e un inlocuitor pentru “prea rar”, cand putem trece de limita “perfectiunii” noastre, ar trebui sa multumim pentru diferentele care ne separa si totusi ne fac “suportabili”, unii pentru ceilalti. Sunt mult prea multe cuvinte pentru a spune ca trebuie sa asteptam mai putin si sa oferim mai mult.
    In copilarie am descoperit ca dupa ce inchizi ochii si incepi sa te rotesti la un moment dat genunchii cedeaza, iar reperele dispar. Cand esti jos vezi insa ca lumea toata se invarte in jurul tau. Poate maturitatea ne rapeste tocmai capacitatea de a ramane fara repere. Iar firescul lumii ce se invarte in jurul nostru devine o necesitate si un scop in sine.
    Din pacate (sau din fericire?!) fiecare revizie costa.

    Imi cer scuze celui ce va citi randurile astea, mult prea multe si … banale, caci nu exista adevar (desigur dincolo de solemnitatea logicii si a mintii omenesti), ci doar justificari personale ale alegerilor!

    “Priveşte şi-ascultă –
    Ce linişte goală…
    Solemnă…
    Şi mută!…”

  4. de aici si expresia…. “a ramas cu buza umflata” ma rog, ne adaptam oricum,a trecut de atunci,citesc asta cu multa intarziere. las sa se adune articole cam doua luni de obicei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)