Jescu. Săftescu-Jescu

Câteodată mă simt ca o bucată de plastilină colorată, aruncată pe jos de un copil plictisit care tocmai a descoperit Angry Birds. Şi toţi cei care trec pe lângă mine, mă cuprind în mâini mai murdare sau mai curate şi încep să tragă de mine, să mă întindă sau să mă facă cocoloş, după bunul lor plac, uneori cu o conştiinciozitate înspăimântătoare, alteori în bătaie de joc.

Unii mă întorc pe toate părţile doar ca să se vindece de stres şi nervi, iar alţii văd în mine amintirea curcubeului şi a unei copilării demult uitate şi aşteaptă să-i fac să zâmbească. Iar eu stau acolo, inertă, neputând să râd când mă gâdilă sau să ţip când mă doare, ori să spun că eu vreau să fiu rotundă şi nu pătrată şi colţuroasă. Neputincioasă, prăfuită şi din ce în ce mai lipsită de culoare, cu bucăţi din mine uitate în te miri ce palme transpirate, stau pe asfalt şi aştept să mi se dea o formă. Să-mi spună cineva ce să fiu, cum să fiu, cui să fiu.

Adică unde puteţi să mergeţi în perioada următoare în Timişoara:

• ecomTIM, adică prima conferinţă regională de e-commerce din România. Are loc în 9 şi 10 februarie, la Hotel Timişoara. În principiu or să fie conferinţe şi workshopuri, ţinute/moderate de oameni mai răsăriţi ca noi, muritorii de rând şi mai pricepuţi într-ale afacerilor. Că altfel am face noi evenimente şi ar scrie ei despre ele pe bloguri.

  Organizatorii zic aşa:

  “ecomTIM are ca obiectiv realizarea unui cadru de întâlnire între oamenii de afaceri interesaţi să activeze în online, cei care deţin deja un magazin pe internet, marketerii implicaţi în dezvoltarea business-urilor online şi specialiştii în e-commerce. Evenimentul se adresează cu precădere persoanelor care deţin deja o afacere în spaţiul online, dar şi oamenilor cu expertiză, interesaţi să iniţieze colaborări cu business owner-ii.”

  Mai multe detalii găsiţi pe site-ul evenimentului.

• Expoziţia “De la primele scrieri la multimedia. O scurtă istorie a comunicării şi mai mult”. După cum probabil intuiţi din titlu, este vorba despre o antologie a comunicării umane, ilustrată prin peste 300 de obiecte caracteristice fiecărei epoci. Vernisajul evenimentului va avea loc marţi, 1 februarie, de la ora 18, la Muzeul de Artă, iar expoziţia va fi deschisă publicului larg până în data de 20 aprilie 2011.

  Organizatorii spun că pe parcursul expozitiei, specialişti în arheologie sau comunicare, istorici, ingineri, informaticieni, critici de artă, vă invită să luaţi parte la o serie de conferinţe tematice,mese rotunde şi evenimente care vor aborda teme pornind de la cele mai îndepărtate manifestări ale fiinţei umane la multimedia zilelor noastre.

  Iar pentru voi, împătimiţii gadget-urilor, va avea loc o premieră interesantă: expoziţia va putea fi vizionată cu ajutorul telefonului mobil şi a tehnologiilor informatice de ultimă generaţie. Codul de bare 2D, aplicat exponatelor şi materialelor-suport ale evenimentului asigură accesul la mai multe informaţii despre fiecare dintre obiectele expuse.

  Iată şi afişul:

  

Să mai spună cineva că statul pe Facebook e pierdere de vreme! Am văzut la statusul unei prietene un citat, din care mai jos am extras câteva idei:

Neobicinuiţi cu încordările lungi, cu sforţările continui, aproape nimic nu se face la noi fundamental. Totul nu este să fie ceva, ci să pară că este. Lumea se mulţumeste cu aparenţa. Sub aparenţă prea puţini îndrăznesc să scoboare. De aici goana dupa expedienţe. Auzeam un prieten isteţ, care definea într-o zi, într-un mod foarte semnificativ, noţiunea salariului: salarul pentru român, zicea dansul, este mijlocul de a-ţi perpetua creditul.

(C. Draghicescu, Psihologia poporului român, 1907)

Da, aţi citit bine, aşa ne descria un sociolog pe noi, românii, acum mai bine de o sută de ani. Aproape amuzant, aş zice. Dar dacă aşa stau lucrurile cu adevărat, atunci nu mai înţeleg înverşunarea celor trecuţi de prima tinereţe care se plâng necontenit că oamenii nu mai sunt cum erau odată. Că nu îşi mai respectă meseria, că pun preţ doar pe funcţie şi bani, etc. Căci dacă ne luăm după cel pe care l-am citat mai sus, se pare că nu ne-a dat niciodată hărnicia afară din casă.

Românul s-a născut poet doar pentru că s-a prins că e mai uşor să găseşti o rimă şi să fii boem decât să sapi un şanţ şi să fii pragmatic. Şi, ducând raţionamentul mai departe, dacă aşa am fost neam de neamul nostru, dacă avem în sânge o genă a lenei, atunci în ce măsură mai putem riposta? Şi de ce am face-o? Că parcă e mai comod să dăm vina pe vreun cromozom al lui Decebal, decât să ne aliniem, aproape împotriva firii, la normele europene.

Previously:
Brăţara colorată I
Brăţara colorată II

- E fericit, continuă ea cu o voce aproape tremurândă. Şi de ce n-ar fi? Uită-te la ea! Şi apoi la el şi apoi la ei, împreună. Sunt făcuţi unul pentru celălalt.

Ultimele ei cuvinte deschiseră un fel de cutie a Pandorei din care începură să iasă vârtejuri de elemente de detaliu din biografia fiecăruia dintre ei, făcându-l pe Ştefan să se simtă nu doar stânjenit de povestea asta în care el se simţea în plus, ci şi copleşit de atâta informaţie. Ce ar putea el să spună într-o asemenea situaţie? Ce ar fi putut să îi spună fetei cu care el se trezise gol, în cort, acum că ea era atât de pierdută în viaţa unor oameni absolut străini? Era clar că ea fusese îndrăgostită de el. Şi toată pasiunea pe care o investise în el se transformase într-o obsesie maladivă, într-o atitudinte de-a dreptul miliţienească vizavi nu doar de el, ci şi de aceea care-i era iubită. Obiectul adulării ei nu mai era doar el, ci erau el şi ea, cuplul pe care ea a trebuit la un moment dat să îl perceapă ca fiind desăvârşit doar pentru a putea să îşi curme speranţele.

Ochii-i deja umezi, zâmbetul încremenit pe buze şi laudele necontenite la adresa lor îl speriară pe Ştefan până acolo încât simţi nevoia să spargă cumva absursul situaţiei în care se afla. Văzu un ghemotoc de căţel flocos la câteva mese distanţă şi se gândi că el era ultima lui speranţă: dacă nici drăgălăşenia aia nu avea să-i distragă atenţia Mariei, nimic nu mai putea.
-Uite un căţel, îi spuse el cu o voce aproape alintată.

Privirea fetei se trezi ca dintr-un episod de hipnoză şi începu să caute animalul în jurul lor. Odată ce îl zări, uită şi de bărbatul de la masa alăturată, şi de iubita lui perfectă şi de tot ce o tulburase în ultimele minute. Ştefan răsuflă uşurat şi îi aduse căţelul în braţe. Îl căutară atenţi de zgardă, să se asigure că nu uitase cineva de el în momente înceţoşate de muzică şi alcool şi îl luară cu ei la cort.
-Gata, e al nostru, spuse Maria. Ce nume să-i punem? Trebuie să îi facem baie. Şi să îi dăm de mâncare. Şi nişte apă, neapărat, că pe toropeala asta, sigur e deshidratat.

Deodată, toate gândurile ei se transferară asupra ghemotocului anonim. Obsesia îi fu redirecţionată într-un sens care nu îl mai deranja pe Ştefan. Dimpotrivă, acum putea să împartă obsesia cu ea. Aveau în sfârşit ceva în comun, dincolo de o noapte din care niciunul dintre ei nu îşi mai amintea mare lucru şi o dimineaţă dureros de stânjenitoare.

Va urma.

De ce oare când e ger afară, cam ca acum, aşa, spunem că e cancer? Ce treabă are una cu alta? Tumorile maligne sunt ele reci oare? Şi dacă are legătură doar cu suferinţa fizică prin care trecem la temperaturi extreme, de ce nu spunem că e cancer şi atunci când e caniculă?

Îmi amintesc cu nostalgie primul blogmeet la care am participat. Cred că era în luna iunie, acum doi ani. M-a luat Ovi mai mult pe sus căci eu nu vroiam să merg, în primul rând pentru că nu știam mai pe nimeni – nici chiar pe el prea bine, hehe – și apoi pentru că mi se părea că e o treabă foarte exclusivistă și foarte profi, așa. Mai mult decât atât, nici nu le prea aveam eu cu bloggerii. Aveam și eu un ciot de wordpress mânjit de lacrimi și frustrări personale, dar ciudată cum sunt, nu comentam pe alte meleaguri, că nu-mi plăcea să mă bag în seamă.
Știam de-o Tiță și de-o Tomată de la Ovi, zicea el că ele scriu frumos, așa, cum îmi place mie. Ah, și de Richie, din aceleași considerente, dar cam atât. N-aș fi crezut pentru nimic în lume că unii dintre ei or să îmi fie așa de dragi cum îmi sunt acum, că o să ne chefuim de atâtea ori împreună, că o să (ne) bârfim, în orice caz, că o să fie o constantă a vieții mele.

Cu o și mai mare nostalgie mă gândesc la fascinația cu care priveam oamenii ăștia din afară. Cum anunțau pe bloguri fiecare întâlnire, pentru ca apoi să facă fiecare câte o cronică în stilu-i caracteristic. Se știa: Tomata era cu pozele, Richie și Dora cu relatările, Ovi cu câte o glumă mai bună sau mai proastă și așa mai departe. Totul era frumos, comentam la cronicile post-blogmeet, râdeam, mai făceam mișto unii de alții, până când, într-o zi, habar n-am de ce, chestiile astea au dispărut. Ne-am mai văzut sporadic, în număr mult mai mic, parcă mai puțin veseli și nimeni n-a mai consemnat nicio întâlnire.

Nu știu cum sunteți voi, dar mie parcă mi-e dor. De oameni închegați frumos, cu bere, cuie și shot-uri. De întâlniri la care mergi cu drag, nu doar ca să faci act de prezență. De mărturii ale unor nopți frumoase, scrise de oameni frumoși. De titluri de postări care să înceapă cu “Blogmeet XX…” Vouă nu?

Ce frumos arată firea asta empatică în CV-uri și ce enervantă e câteodată pentru purtător! Mai ales atunci când interacționezi cu tot felul de oameni care vin la tine și îți povestesc despre problemle lor, căci tu și numai tu îi poți ajuta! Din momentul ăla, eu nu mai pot discerne între problemele mele și cele ale persoanei care se află în fața mea, fie ea prezentă fizic, via mail sau doar la televizor. Căci da, eu empatizez și cu personajele din filme.

Nu numai că mă pot pune în pielea lor, dar încep să fac scenarii, să caut soluții, să fac cumva să nu mai văd oameni nemulțumiți în jurul meu. De-aia am și spus dintotdeauna că nu aș putea niciodată să lucrez în vânzări. Păi cum aș putea eu să negociez ceva, dacă în momentul în care potențialul client ar începe să îmi spună cum e cu criza și cu greutățile vieții, eu nu numai că nu aș putea să îi mai cer vreun leu, ba chiar i-aș da eu bani din propriul buzunar!

Și partea cea mai proastă e că se întâmplă ca cineva să vină la mine, să îmi spună ce are pe suflet, să se descarce și gata! A scăpat de o povară, iar eu rămân încărcată cu toate problemele lumii. Sau mai rău, se întâmplă să nici nu fie totul așa de întunecat cum văd eu lucrurile, iar “victima” cu pricina să se dea lovită și afectată doar ca să obțină înțelegere, iertare și compasiune. Și le și obține, de empatică ce mă găsesc. Sau poate doar credulă.

Mie îmi plac cuvintele, aşa cum am mai spus în nenumărate rânduri pe blogul ăsta şi probabil că o să o mai spun. Aşa că fiind un fel de geek lingvistic, mă amuz teribil când descopăr cuvinte de pe la mine de acasă, la auzul cărora oamenii pe care i-am cunoscut în Timişoara se uită cruciş. Şi dacă despre regionalismele bănăţene am mai scris, iată şi câteva dintre perlele tezaurului oltenesc sau doar Săftesc. Nu garantez că există în DEX, dar să ne amuzăm:

• Cioaflă - zăpadă topită şi murdară.
• Ciuci - ghemuit.
• Tiribombă - pff, asta nu ştiu să o explic; cam orice dispozitiv dintr-un parc de distracţii, gen roată sau balerină în care te învârţi, eventual la înălţime.
• Panc - aiurit.
• Borac - copil mic, adesea folosit cu conotaţii negative.
• Hacana - ăsta habar n-am cum se scrie, ştiu doar că eu îl folosesc în expresii de genul: “Vino mai hacana“, adică mai aproape. Intuiţia îmi spune că vine din ţigănească, dar nu sunt sigură.

Hai să vedem: cunoaşteţi şi/sau folosiţi vreunul dintre cuvintele de mai sus? Şi ce exprimări din astea, de nişă, mai ştiţi?

Articol publicat în 24 FUN

Câteodată mi-aş dori să fiu protagonista unui film american de mâna a doua, o femeie de vârstă mijlocie, cu patima alcoolului şi boala taliei subţiri şi, de trei ori pe săptămână, să mă aşez pe canapeaua confortabilă a unui psihiatru renumit, pentru ca în cele mai costisitoare ore din viaţa mea să-i povestesc despre cele două vise recurente pe care le am de când mă ştiu.

1.       Glonţul metalic

În primul dintre aceste vise sunt împuşcată. De fiecare dată în burtă sau în spate, niciodată în picior, în cap sau în inimă. Câteodată în urma vreunei aventuri periculoase, alteori din senin şi fără vreo justificare contextuală. Cert e că dacă împrejurările diferă, senzaţia onirică e aceeaşi: durere surdă, amuţire spontană, urmată de disperarea că nu pot articula acele sunete stridente atât de clare în mintea mea.

2.       Dulăul negru

Al doilea vis nu depăşeşte niciodată spaţiul scării blocului în care am copilărit. Sau în orice caz, niciodată nu ţin minte ce se întâmplă înainte de acest cadru. Iar odată ajunsă acolo, mă aşteaptă loial cel mai fioros câine negru pe care l-au văzut vreodată ochii mei. Acelaşi, de fiecare dată: aceeaşi blană neagră şi lucioasă, aceiaşi colţi alb şi acelaşi mârâit. Niciodată nu scap nemuşcată, dar cu toate astea niciodată nu mi-e frică. Ciudat, pentru că într-o situaţie normală, aş fugi şi dacă aş zări doar şi cu coada ochilor o asemenea creatură. Dar nu: eu stau calmă şi-mi trăiesc durerea aproape resemnată, aşteptând să vină odată momentul salvator şi să mă trezesc.

Acum hai, daţi cu interpretările-n mine!