Sunetul muzicii

Cea mai mare suferinţă a mea legată de propria-mi persoană a fost că nu am niciun talent. Şi nu îmi spuneţi acum că şi să te exprimi în scris coerent şi uneori drăguţ e un talent, că nu e. E o abilitate care poate fi dobândită prin exerciţiu, iar eu mă refer la talentele alea înnăscute, la sclipirile care ies în faţă orice ar fi. La a construi lumi din culori şi forme, la a da viaţă unui personaj sau la a reuşi să porţi oamenii printre amintiri doar cântându-le o melodie.

Şi dintre toate astea, cel mai mult mi-ar fi plăcut să pot cânta. Iubesc muzica atât de tare încât uneori mi se pare că sunt eu însămi alcătuită din game şi portative. 🙂 Nimic nu mă exprimă mai bine decât muzica şi nimic nu mă ajută mai bine să mă exprim în cuvinte decât muzica. De fiecare dată când scriu, trebuie să am o coloană sonoră pe fundal care să îmi amplifice starea, să o nuanţeze şi să-mi scoată la iveală chiar şi cele mai ascunse gânduri. Uneori am impresia că sunt ca un fel de şarpe care nu iese din coşul lui de paie decât la auzul unei melodii.

Iar când îmi place mult o melodie, oh, ce-o mai disec! Prima oară aştept şi o las să mă poarte departe. O dată ce m-am pierdut în notele ei, despart versurile de instrumente şi le interpretez până când am impresia că sunt despre mine. Iar apoi mă întorc la instrumente şi separ basul de pian şi tobele de chitară, pentru ca apoi să le aduc din nou împreună, să le alătur versurilor, să mă depărtez de conţinut şi să ascult.
În cele din urmă, pun piesa pe repeat şi o ascult din nou. Şi din nou. Şi din nou, până când face parte din mine şi eu din ea, până când voi fi reuşit să o asociez cu un moment din viaţa mea, cu un parfum, un zâmbet şi-o culoare. Iar apoi o ascult din nou.

4 thoughts on “Sunetul muzicii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)