Marile speranţe

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu, stând aşa zi de zi în cămăruţa mea şi dacă nu, oricum într-un univers închis, aveam impresia că majoritatea celor de vârsta mea îmi sunt similari. Adică eu chiar credeam că dacă am terminat cu toţii un liceu şi urmăm chiar şi o facultate, ştim să ne exprimăm măcar corect gramatical. Sau că noi, cei care am făcut infomatică încă din şcoli, ştim să scriem un e-mail şi să ne accesăm Inbox-ul fără să intrăm mai întâi pe marele google pentru a căuta “mail yahoo sing in”. Că, noi, generaţia Cartoon Network şi HBO, dăm un reply, nu un replay. Că ştim că la pluralul unui substantiv se adaugă un singur i şi că doar dacă îl articulăm pe respectivul îi mai tragem încă unul.

Sau să ştim măcar că, pentru numele lui Dumnezeu, dacă ai mail pe Yahoo poţi trimite liniştit un mesaj pe o adresă de Gmail. Serios, e ca la telefoane: poţi suna pe Orange, chiar dacă ai Vodafone. V-a zis-o însuşi CRBL prin reclame.

Spuneţi-mi voi acum, ori suntem eroi, ori nu mai suntem?

3 thoughts on “Marile speranţe

  1. Și eu am fost atât de neinspirat încât să cred lucrurile pe care le menționai tu mai sus.
    Eroi? Poate individual. Ca și colectiv, însă, ca și generație, nu suntem foarte luminați.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)