Hoinăresc prin timp

Hoinăresc prin timp de fiecare dată când merg acasă. Îl calc în picioare şi păşesc apăsat în fiecare dintre dimensiunile sale. De exemplu, aseară, când am ajuns în parcul ăla mare care îmi este atât de drag şi am văzut Poarta Sărutului, vă spun sincer că m-am simţit de 16 ani. Pentru că fetele din colţul acela umbros  care râdeau, ţopăiau şi făceau pe interesantele, aveau în ele o parte din mine şi din fetele mele.

Iar apoi, când mi-am strâns părinţii în braţe, firele cărunte din părul tatălui meu au început să dispară unul câte unul, în acelaşi ritm năucitor cu ridurile de pe faţa mamei mele. Iar fratele meu a intrat la apă şi şi-a păstrat doar privirea aia senină care a zăpăcit atâtea fete. Iar eu, ei bine, eu m-am regăsit mică, neajutorată, cu ochelari şi breton, dar cu o forţă nebănuită când e vorba de îmbrăţişări. Şi serios că pentru câteva secunde, aşa cum le-am resimţit eu în timpul pe care tocmai îl învinsesem, lucrurile au devenit cum erau cândva, într-o vară ceva mai călduroasă.

Nici nu m-am dezmeticit bine, că am auzit primele acorduri din Iubi, a lui Chilian. Păi cum să vrei să mai rămâi copilă când atunci nu ştiai cum e cu simţămintele? Aşa că mi-am dat jos ochelarii de tocilară care mi-au marcat copilăria şi am fugit la doi paşi de prezent. Într-o duminică diluată într-o privire, un zâmbet şi un sărut. Şi ce frumos o să fie! Eu ştiu, căci am văzut o frântură din ea. Şi i-am simţit fiorii.

Opriţi timpul? Nu, vă rog, lăsaţi-l liber! Hai să-l facem plastilină şi să-l învârtim în palme! Să ne topim în amintiri și să zburdăm prin visuri. Iar când obosim de la atâta hoinărit, când ne dor picioarele și sufletul, hai să ne oprim în loc și să trăim viața, așa cum e ea.

7 thoughts on “Hoinăresc prin timp

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)