Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mai am zile în care mă simt foarte departe de tot ce înseamnă blog, twitter, facebook şi mai ştiu eu ce platforme de socializare. Ieri a fost una dintre aceste zile. Am deschis mail-ul şi nu am găsit nimic cu adevărat important. Am deschis şi reader-ul, la fel. Am dat să scriu un Neaţa pe twitter, nu i-am mai găsit rostul.

În astfel de zile, am impresia că blogul şi contul meu de twitter îmi dau o importanţă absolut iluzorie. Că în amalgamul ăsta de useri şi bloggeri, nimeni, absolut nimeni nu o să observe absenţa mea. Sau prezenţa. Şi că nimeni nu o să-mi ducă dorul, dacă nu scriu. Şi atunci, dintr-un simţ al realităţii trecut prin toţi porii, şterg cuvântul ăla din echofon şi închid tab-ul cu Add new post. Şi apoi mă uit în stânga, mă uit în dreapta şi sunt puţin derutată. Când pui pe pauză o parte din tine, ai niscaiva probleme existenţiale. Şi atunci îmi caut de lucru. Mai pun o bluză în dulap, mai spăl o farfurie, mai fac ceva planuri de bătaie în ce priveşte şcoala.

Şi uite aşa a mai trecut o zi şi lumea nu a fost mai tristă pentru că eu nu mi-am expus trăirile în lumea largă. De ce scriu despre asta pe blog însă, e o întrebare la care încă nu am răspuns. Dar cel puţin mă pot lăuda cu faptul că am dat naştere unei ironii.