Aproape, mai aproape…

Azi urăsc distanţele. Chestiile ale lungi şi hâde care te îndepărtează de oameni pe care îi vrei aproape. Alea exprimate în kilometri, în tăceri, în regrete şi mustrări de conştiinţă, în dor şi lacrimi şi în toate la un loc.

Detest distanţele şi capacitatea lor de a te face să încalci promisiuni. Pe care ţi le-ai făcut ţie, înainte să adormi, după o zi  în care aţi vânat cireşe la Rugi. Sau promisiuni făcute lor, când vreuna dintre ele avea curajul să se îndoiască.

Urăsc modul în care vin lucruri peste noi şi ne acaparează şi uităm de ce contează cu adevărat. Nu pot să sufăr felul în care lăsăm distanţele să-şi facă de cap, să contrazică principii, să murdărească albume întregi de poze şi amintiri şi să doboare la pământ planurile alea la care am visat împreună de-atâtea ori, pe-o bancă din centru, târziu în noapte, când nimic din lumea asta nu părea să aibă forţa necesară să ne stea în cale. Nu nouă. Pentru că noi suntem altfel.

Azi urăsc distanţele. Şi neputinţa mea. Şi amorţeala asta continuă. Azi vreau să calc în picioare kilometrii aia răi. Tăcerile, regretele, şi dorul. Vreau să usuc lacrimile şi să zâmbim. Să-i râdem în nas timpului care trece şi străzilor care s-au pus între noi. Vreau să nu ne mai îndoim, să ne împărţim iarăşi viaţa la cinci. Să ne lamentăm şi să ne lăudăm. Nu din obligaţie, nici de dragul vremurilor trecute. Ci din firescul ăla căruia tot noi i-am dat naştere. Pe banca aia din centru, târziu în noapte.

De-aş şti numai cum …

8 thoughts on “Aproape, mai aproape…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)