Haide, promite-mi, dă-ţi cuvântul, doar ce-ţi pasă, e al tău, mai ai destule. Că doar tu, maestru al cuvintelor, nu ai nicio reţinere în a te juca cu ele şi cu înţelesul lor, la nesfârşit.

Haide, zâmbeşte-mi şi spune-mi ce vreau să aud, ce dacă nu e ce gândeşti? Doar ştii că te voi crede, căci eu respect cuvintele şi înţelesul lor. Pentru mine patru va fi mereu patru şi nu va lua valori variabile în funcţie de vreme. Şi da,  promisiunea trebuie văzută nu ca datorie, nici ca fapt de împlinit, ci ca formă de respect faţă de cel care ţi-a pus în palme toată încrederea şi sprijinul lui, la un moment dat.

Haide, cere-ţi scuze, şi ia-o de la capăt. Cuvintele sunt plastilină în mâinile tale. Sunt vânare de vânt, cum spunea şi cântecul, iar memoria le alungă, unul câte unul.

Haide, promite-mi din nou, şi-o să te cred de fiecare dată…