Din momentul în care am simţit sau am spus un te iubesc timid, fie că e vorba de o prietenă din copilărie sau de cel care mi-a furat la un moment dat inima, mintea mea invocă sau produce prin nu ştiu ce căi mistice o epifanie. Acei oameni care trezesc în mine asemenea sentimente se transformă. Ei nu mai sunt nici prieteni, nici iubiţi şi în niciun caz nu mai sunt oameni. Ei devin sfinţi, îngeri sau zei, nemuritori şi consumatori de nectar. Ei nu greşesc şi nu păşesc în noroi. Ei sunt cei mai buni, nu au sentimente meschine, nu mint, nu ascund nimic şi nu înşală.

Ca să păstreze aceste impresii intacte, subconştientul meu, de teamă să nu care cumva să fiu rănită pentru a nu ştiu câta oară, urmează un mecanism simplu: amplifică toate actele de comportament, toate gesturile, privirile şi vorbele care sunt mai degrabă demne de îngeri decât de oameni şi anihilează tot ce e murdar, tot ce e instinct, tot ce e prostesc şi tot ce e omenesc. Uite aşa se formează un fel de cataractă pe pupile şi pe suflet, care filtrează auriul de cenuşiu şi le separă, punând auriul la suprafaţă şi cenuşiul undeva adânc în spate, lângă minciuni mai vechi, lacrimile de acum un an şi meschinăriile colegei de bancă din clasa a VII a.

Numai că din când în când, fiind subconştient de om şi nu de înger, mai greşeşte. Şi printre mătăsuri aurii, se mai strecoară câte un ghimpe cenuşiu, gros şi ascuţit, care străpunge cataracta şi prin ea vin năvală bulgări de noroi. Mi se prăbuşesc universuri, îmi restaurez lumi şi în jurul meu nu mai sunt nici zei, nici îngeri. Rămân doar oameni. Hâzi şi meschini, precum acela pe care îl văd uneori în oglindă.