Brăţara colorată II

După ce fiecare dintre ei se chinui ruşinat să se îmbrace pe sub cearşafuri fără ca celălalt să îi vadă goliciunea trupului, ieşiră din cort şi porniră către singura cafenea amenajată în zona de camping. Se aşezară pe câte un sac plin cu cârpe şi se afundară într-o tăcere copleşitoare. Maria fredona melodia care se auzea de la difuzorul vechi de o sută de ani de deasupra barului, iar Ştefan se făcea că se chinuie să descifreze ce scria cu pixul pe un şerveţel ud, rămas pe masă probabil din seara trecută.

Un tip ciufulit, adormit şi deloc prietenos veni să le ia comanda. Cerură câte o cafea şi reveniră la tăcerea anterioară, chinuindu-se din răsputeri să îşi evite privirile. Şi de data asta, tot Maria se dovedi a fi mai curajoasă:

– Şi…, ţi-a plăcut concertul?

– Da. Mult, spuse Ştefan uşurat că aveau în sfârşit un subiect de conversaţie care să nu stânjenească pe nimeni. Ţie?

– Şi mie, mai ales finalul. Aş fi strigat “bis” la nesfârşit.

Nu apucă bine să termine fraza că se schimbă la faţă. Se lumină şi zâmbi necontrolat în momentul în care un tip şi o tipă se aşezară la masa vecină. Pentru câteva clipe, se rupse parcă de tot ce o înconjura şi privea obsesiv în direcţia lor. Cu poftă la el, cu resemnare la ea. Iar apoi ofta şi îşi aducea privirea undeva în pământ sau chiar dincolo de el.

– Ce-i? O întrebă Ştefan, cu mai mult curaj, ca şi când acum că schimbaseră deja câteva fraze ar fi avut dreptul ăsta.

-Nimic, spuse ea, încercând să pară indiferentă.

Se aşternu din nou liniştea. El ştia că era ceva, iar ea ştia că el ştie, dar nu ştia încă ce să spună legat de asta.

– El e…acela, îşi făcu până la urmă curaj.

– Acela, adică fostul? întrebă curios Ştefan.

– Da’ de unde? Nici măcar, răspunse ea oftând şi cu un zâmbet în colţul gurii, în timp ce imaginaţia ei deja zburda în lumi paralele în care el îi fusese şi iubit, şi soţ, şi tată al copiilor ei. Nu, dimpotrivă, el e cel care n-a putut să fie. În fine, n-are rost să discutăm despre asta, el nici măcar nu are habar de aşa ceva. Nu-l vezi? E fericit.

Acum era deja nervoasă. Frământa necontenit bucata aia de şerveţel de pe masă şi începu să turuie cu furie şi poftă despre el si iubita lui, despre relaţia lor perfectă, iar săracul Ştefan nu putu decât să o asculte fără să o întrerupă.

Va urma

Ca să pricepeţi totuşi ceva, citiţi şi prima parte

7 thoughts on “Brăţara colorată II

  1. Începe să mă prindă povestea 😀

    Până apare continuarea, am însă vreme să mă întreb: oare la fel de enervantă sunt şi eu atunci când mă pierd în gânduri pentru câteva secunde, apoi zâmbesc, iar când mă întreabă cel de lângă mine “ce-i?”, îi răspund cu un “nimic” cuminte? Nu m-am gândit la asta până acum :))

  2. @ Deme: Mă bucur că îţi place. Şi nu, când facem aşa, nu suntem enervante, suntem simpatice 🙂

    @ jebelino: Şi mie, dar şşşşş! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)