Una cu jurnalişti

Eu am o problemă cu un anume aspect al jurnalismului. Atunci când o persoană trece printr-o experienţă oribilă, ce valoare informativă are suferinţa familiei persoanei respective? Ca să fiu explicită, să presupunem că citim un material despre o studentă care a fost strivită de o maşină. Ce caută jurnalistul în secunda următoare acasă la familia studentei ca să îi întrebe părinţii cum se simt, acum că fata lor nu mai este printre cei vii?

Chiar nu cred că pe mine, ca cititor, mă ajută cu ceva să ştiu că un om şi aşa suferind a fost hărţuit într-un moment extrem de sensibil. Şi în plus, nu văd unde este informaţia, elementul de noutate, în declaraţiile smulse printre lacrimi şi sughiţuri de la o mamă care îşi plânge copilul. Parcă fără întrebările jurnalistului respectiv, noi, plebea, nu am fi ştiut că femeia respectivă simte că i se surpă pământul de sub picioare. Este de la sine înţeles. Nu e nevoie de niciun jurnalist care să facă descoperiri senzaţionale pentru asta.

12 thoughts on “Una cu jurnalişti

  1. Pentru emoţii, mă uit la filme, citesc ficţiune, îmi pup gagiul. Jurnalismul are altă menire, din punctul meu de vedere.

  2. Asa au fost invatati si nu pot sa scrie decat dupa sabloane. Priveste in jur, ai sa vezi sabloane la reportajele tivi, in reviste, in ziare…..

    Pareri personale, articole creative, prezentari de fapte (fara comentarii) ? Sunt doar vise…..

  3. În momentele în care oamenii trec prin momente grele, iar un aşa-numit jurnalist caută să-i intervieveze şi să le smulgă declaraţii, ei nu caută informaţia sau elementul de noutate, ci caută să capteze şi surprindă în imagini suferinţa acestora. Ulterior se poate vinde relativ uşor.

  4. Cunosc raţionamentul, dar nu înţeleg de ce vinde. Nu cred că oamenii vor să vadă suferinţa altora. Cel puţin asta vreau să cred.

  5. Din păcate aşa judecă doar o parte dintre noi. O altă parte, mult mai semnificativă, e formată din oameni cărora timpul le permite să vizioneze doar chestii din categoria asta. Şi le şi face plăcere.

  6. Trist. Mai ales că se presupune că oamenii sunt empatici. Suferinţa aduce cu sine suferinţă. Mi se pare puţin masochist să vrei să vezi atât de vădit durerea altora.

  7. E trist, într-adevăr. Nu e neapărat dorinţa de vedea suferinţă, ci spectaculosul momentelor (din punctul lor de vedere), pe care le văd oamenii la televiziunile de profil, care îi face să privească.
    Am întâlnit persoane care priveau show-uri contrafăcute, cu actori care jucau diverse roluri (de certăreţi, de certaţi), iar ei priveau în continuare, deşi ştiau la ce se uită. Ba chiar li se părea interesant.
    Legat de empatie… cred că oamenii de rând au încetat de mult să se mai preocupe de eul altora şi chiar de eul social. Trăim individual 🙂 E doar o constatare.

  8. Mda, privind lucrurile aşa, ei nici nu mai privesc ştirile ca pe ştiri, ci ca pe telenovele sau reality show-uri.

  9. Presa nu mai informeaza. Presa vinde. Ca e vorba de informatie sau de emotii, vinde. Cata vreme vin bani, chiar si din moartea unui om, de ce nu? Mentalitate de ‘presar’ roman. Am Vorbit de-o suta de ori despre subiectul asta. Nu se schimba nimic. Unii sunt rechini in cautare de audienta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)