Ce s-a întâmplat sâmbăta seara a fost fără îndoială copleşitor. S-au scris suficient de multe despre eveniment, nu aş avea cu ce completa. Eu vreau să vorbesc doar despre oameni, căci mie îmi plac oamenii, încă mă uimeşte umanitatea şi rămân fără replică atunci când cineva e om înainte de toate. Sâmbătă s-a plâns, s-a dăruit, s-a trăit şi s-a simţit aşa cum eu nu am mai văzut decât în filme. Se simţea pulsând sala aia mare a Hotelului Timişoara. Era ca şi când ai fi auzit inimile tuturor celor prezenţi acolo bătând la unison.

Pe mine nu mă interesează cine sunt acei oameni, cu ce se ocupă. Contează că au fost acolo şi că au făcut ce au crezut ei că e de cuviinţă să facă în acele momente. Mă bucură nespus să văd că mai sunt oameni cu suflet.

Încă avem de ce să fim mândri, noi, oamenii, ca specie. Şi în mod particular, eu, ca soră şi prietenă. Iată de ce: