Suntem o ţară de oameni dornici să lucreze în echipă. Sună bine, e trendy şi cică pică bine la CV. Prin facultăţi, profii sunt şi ei moderni şi tot implică studenţii în fel de fel de proiecte, cum altfel decât tot pe echipe. Şi nu e rău deloc. Numai că din ce am văzut şi am trăit eu până acum, mulţi nu prea ştiu cu ce se mănâncă munca asta în echipă. În sensul că iubesc ideea de echipă, de discuţii premergătoare, brainstorming-uri amuzante şi pauze de ţigară, dar încă n-au priceput şi partea cu munca.

De-abia apucă să găsească unul mai dornic de a face ceva, mai conştiincios şi cu un pic de calităţi de lider, că se şi detaşează de orice fel de urmă de responsabilitate. Eu cel puţin am păţit-o. În facultate eram mereu doi mai proşti care duceau toată munca echipei în spate. Când îi auzeam cu “Scrie tu, că tu te exprimi mai bine!” sau “Fă tu, că eu nu ştiu să lucrez în programul ăsta” mi se ridica părul pe mine.

Şi oricât aş fi încercat să fac pe project managerul şi să deleg responsabilităţi tuturor membrilor echipei, nu aveam cu cine. Nu reuşeam decât să primesc nişte chestii făcute prost sau de mântuială pe care trebuia în final să le refac, pentru că până la urmă îmi puneam şi eu semnătura pe rezultatul final.

Şi e trist să văd că deşi au trecut ceva ani şi proiectele în care suntem implicaţi sunt din ce în ce mai serioase, iar oamenii teoretic mai maturi, majoritatea încă se spală pe mâini cu bucurie de orice responsabilitate.
Că de-aia ne place nouă pe echipe: unii pierd nopţile, iar de premiul cel mare se bucură cu toţii!