Afinitatea sexului slab pentru “băieţii răi” e aproape proverbială. Iar exeprienţa mea personală o confirmă în totalitate. Însă am avut recent o revelaţie şi mi-am dat seama că şi băieţii sunt atraşi de fetele rele. Acele fete care pot învârti pe oricine pe degete, doar ca să îşi demonstreze lor că sunt în stare. Nu le-am înţeles niciodată, ba cred că le mai şi judec din când în când, dar tot nu pot să nu mă întreb cum de un tip deştept care s-a ars o dată, vrea să pice şi a doua oară în mâinile aceluiaşi călău.

Obiectiv privind lucrurile, meseria asta de “puştoaică cu sânge de viperă” nu cred că este pentru oricine. Eu  de exemplu, nu am veleităţi de fată rea, ci dimpotrivă, am fost dintotdeauna la capătul opus. Nu sunt o bleagă, dar nici nu pot face rău gratuit, doar ca să demonstrez că pot şi că “Îmi mănânci din palmă, fraiere!“.

Nu aş fi înşelat încrederea nimănui, niciodată şi nu m-aş fi putut juca nici măcar o secundă cu sentimentele altei persoane, doar aşa, ca să mă simt eu mai importantă. Sunt genul acela de persoană care odată ce s-a îndrăgostit nu ştie decât să iubească, să vindece răni şi să fie acolo. Plină de nesiguranţe şi complexe mai presus de cele ale unui adolescent miop (la propriu 🙂 ), eram şi încă sunt un fel de Woody Allen în variantă feminină şi mult mai tânără. Stau grozav la capitoulul autoironie, dar când vine vorba de stimă de sine, ei bine, lucrurile încep să scârţâie.

Şi deşi am şi eu o vârstă şi vreau să cred că am ajuns la un anumit nivel de maturitate şi înţelepciune, încă mă mai simt complexată în faţa fetelor rele. Chiar dacă sunt conştientă că de multe ori sunt atât de sărace pe dinăuntru şi atât de self-sufficient încât doare, încă mi se pare că dacă ar fi nevoie să luptăm de la egal la egal în ochii unui mascul oarecare, nu aş avea nici cea mai mică şansă. Indiferent  de gradul de maturitate al masculului cu pricina.