Le vezi mergând câte trei-patru una lângă alta, ţinându-se de braţ. De la spate, arată toate la fel: păr de lungime medie, drept şi lucios. Paltoane gri, trei sferturi, dintr-un fel de stofă, cambrate bine pe talie. Cizme cu toc gros, lungi până peste genunchi şi uşor creponate către bază. Dacă e frig, poartă câte o bască sau o pălărie fancy.

Pe ele în schimb, nu le vezi niciodată mergând de braţ, pentru că ele au apărut ca o reacţie la cele care “merg ca gâştele pe stradă”. Nu, ele nu sunt trendy, ele sunt indie. Dar de la spate arată şi ele la fel: părul prins cu grijă ca să arate neîngrijit, o eşarfă mare şi colorată înfăşurată larg în jurul gâtului, o geacă scurtă şi pantaloni în carouri, drepţi, nici strâmţi, nici largi. Căşti în urechi şi skates în picioare. Cerceii mari şi genţile handmade le întregesc ţinuta.

E ciudat cum nu e elev lăsat de Dumnezeu care să primească cu braţele deschise introducerea unei uniforme în şcoala sa, dar cu toţii se complac în uniformizarea dictată de câte un designer francez care a visat colorat într-o noapte.

Şi poate mai ciudat e că blamăm uniformele în şcoli, dar ni se pare perfect îndreptăţită ţinuta office impusă în anumite companii. Nu e oare şi uniforma şcolară a anului 2009 tot un element de cultură organizaţională?