Spuneam mai demult că atunci când ai aşteptări, ai de aşteptat. Nu pot să înţeleg de ce mă regăsesc în aceeaşi situaţie, dacă acum aproape un an înţelesesem atât de bine că uneori e mai bine să ai aşteptări doar de la tine.

E ciudat cum problemele celorlalţi mă apasă şi mă preocupă mai rău decât ale mele. Bine, nu mă refer acum la foametea din lumea a treia, deşi chiar şi la asta mă mai gândesc din când în când. Vorbesc doar despre problemele apropiaţilor, pe care mi le însuşesc fără să stau pe gânduri şi apoi încep să mă frământ, căutându-le soluţii.

Azi am văzut primul brad de Crăciun împodobit. Ciudat, dar m-a lăsat atât de rece încât m-am simţit vinovată. E ca şi când l-aş fi văzut în luna iulie într-un magazin excentric.

De fiecare dată când mă întorceam seara acasă, îi zâmbeam unei femei gârbovite de frig şi de bătrâneţe care vindea flori pe trotuar. Uneori cumpăram câte o floare, alteori doar îi zâmbeam. Şi de fiecare dată îmi spunea o vorbă frumoasă, pe o voce foarte subţire şi totodată răguşită, dar deloc deranjantă. De două săptămâni însă n-am mai văzut-o. Sper că nu a păţit nimic…