Celor fără de cojones

Ce nu-mi plac mie oamenii care se coiesc* de o mie de ori până să zică ce vor, doar pentru că ştiu că celuilalt nu o să-i convină. Dacă ştii că nu ai chef de nimic, că ţi-e foame/frig/somn sau mai ştiu eu ce şi nu vrei decât să stai acasă cu capul sub plapumă, nu mă mai întreba pe mine cum propun să ne petrecem seara, că e stupid. Ce rost are să spun eu ce vreau, dacă lucrurile sunt deja stabilite?

Nu-i mai uşor să-ţi asumi decizia şi să o comunici celuilalt fără să simulezi o discuţie deschisă şi supusă negocierii? Ce se poate întâmpla? În cel mai rău caz, mă bosumflu treizeci de secunde până îmi găsesc altă activitate sau alt companion.

E chiar aşa o probă de curaj? Poate doar una de maturitate …

*Scuze de exprimare, dar sunt nervoasă.

2 thoughts on “Celor fără de cojones

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)