2012

Dacă luaţi toate filmele apocaliptice făcute vreodată şi le uniţi fără nu ştiu ce finisaje, obţineţi un 2012 aproape autentic. Multe efecte speciale şi multe dezastre, presărate ici colo cu lecţii de viaţă. E genul ăla de film care pe cât e de costisitor, pe atât de sărac e în conţinut. Şi dacă râdeam spunând că fără Bruce Willis nu o să aibă farmec, ei bine, s-a descurcat şi John Cusack de minune în rolul de erou greu de ucis.

Dar s-o spun pe-a dreaptă, mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru că e amuzant aşa, în infantilismul lui, dar mai ales pentru că mi-a părut o producţie sinceră cu ea însăşi şi cu publicul ei. În sensul că în momentele cele mai dramatice, nu s-a dorit a fi patetică, ci mai degrabă satirică. Acolo unde te aşteptai să găseşti un clişeu sau o replică tâmpită numai bună de desene animate, o găseai. E genul de film care nu dezamăgeşte pentru că e exact aşa cum te aştepţi să fie: prost, dar bine realizat.

Lucrurile sunt atât de exagerate, încât la un moment dat se întrevede posibilitatea ca până şi navele salvatoare să se ciocnească una de cealaltă. (Dar na, se înţelege, erau made in China 🙂 )

Ah, da, şi faza cea mai frumoasă e că filmul ăsta respectă standardele hollywood-iene atât de fidel, încât are happy end.
2012 devine un film despre un sfârşit al omenirii, redat înfricoşător şi amplificat la maxim, care în final, prin voia lui Dumnezeu şi a unor oameni de bine, nu mai este tocmai sfârşit, ci un nou început. Ocazie cu care toată lumea plânge şi râde în acelaşi timp, căci a înţeles sensul adevărat al vieţii.

N.B: Se întreba cineva de ce pe arcele savatoare, pe care erau reprezentanţi ai tuturor ţărilor, nu erau şi români.
Răspunsul e simplu: de ce ar vrea cineva să ducă specia noastră mai departe? 🙂

7 thoughts on “2012

  1. Filmu’ nu l-am văzut, dar îţi zic de ce nu erau români în arcă: conform teoriilor ezoterico-apocaliptico-fantasmagorice, noi suntem poporul ales. Deci, cum bănuiesc că în film totul era o minunată apocalipsă, pe noi nu ne-au pus pe bărci, că la noi era fain şi soare. 😀

  2. Mă deprimă filmele de genul ăsta. Fac faţă dramelor personale, ale individului, dar când vine vorba despre drama întregii lumi, luate ca întreg… care ar pune în pericol existenţa celor personale… mă înfior. Mă întorc cu spatele şi chicotesc. În plus, de ce-al vrea să văd cum mă sfârşesc? De ce să stric surpriza?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)