Lumina de la capătul semnalului

Doar ce s-a încheiat o eră. Vreme de câteva zile, nu am avut semnal la telefon, lucru care, mărturisesc fără sfială, nu s-a mai întâmplat de ani de zile, căci, paranoia din fire, am evitat cu mult tact toate contextele în care acest lucru ar fi fost posibil. Deci habar n-aveam cum sunt eu, ca om, fără liniuțe în partea de sus pe ecranul mobilului.

Partea tristă e că nu m-a sunat nimeni. N I M E N I. Niciun apel, nici măcar un sondaj de opinie, nici măcar un agent de vânzări, nici măcar un gâfâitor cu număr ascuns.

Partea bună e că nu mi-a păsat. Deloc. Nada. Canci. Nu că aș fi avut vreun soi de revelație profundă, de genul oh, cum e viața liniștită de la țară, piei tehnologie etc., doar că mi s-a confirmat că am ajuns într-un loc (sau poate moment) în care cercul de oameni cu care comunic așa, pe viu, e din ce în ce mai restrâns.

Acum câțiva ani, să nu fi vorbit zilnic la telefon mi se părea ceva așa, de oameni bolnavi, care au nevoie de odihnă. Sau să treacă o zi fără să ascult muzică – ceea ce mi-am dat seama că se întâmplă, de asemenea, din ce în ce mai des. Pe măsură ce am zilele tot mai pline, se pare că nu mai am loc de zgomot. La propriu și la figurat. Și e bine.

„Fă-ți viața ușoară!”

De când a apărut juniorul în peisaj, mi s-a spus de nenumărate ori să fac lucrurile în așa fel încât să îmi fac viața ușoară. Mi s-au recomandat tot felul de soluții care să mă ajute să dorm mai mult, să țin copilul mai puțin lipit de mine, casa curată, pe mine cochetă și toate să fie cum au fost. Suzete, bone, metode de sleep training, leagăne, te miri ce alte metode care, repet, să îmi facă viața ușoară.

Problema e că pe mine nu mă interesează să am o viață ușoară. Mă interesează să am o viață frumoasă. Iar frumusețea ei, cel puțin în cazul meu, vine la pachet cu cearcăne, picioare obosite și o bucătărie veșnic murdară. Numai că sub cearcăne se ascunde un zâmbet cât casa, în fața picioarelor obosite descoperă lumea o mogâldeață de om, iar pe gresia murdară din bucătărie niște bucăți leșinate de legume îmi amintesc că bebelușul nu mai e chiar așa de bebeluș.

Habar n-am dacă viața mea e sau nu ușoară. Probabil că nu e, că nu am mai dormit 5 ore legate de aproape un an, nu mai știu ce gust are cafeaua caldă și tihnită, băile lungi sunt mai rare ca alegerile electorale și viața mea socială se rezumă la conversații cu prietenii purtate din mers, cu sorbituri din pahar în timp ce îi explic copilului tot felul de lucruri sau, după caz, îi scot vreo piatră din gură. Deci nu, probabil că după foarte multe standarde, viața mea nu e ușoară. Dar e al naibii de frumoasă. Așa, defectă cum e ea. Cu cearcăne, dureri de picioare, piure pe haine, plimbări în trei și povești în doi seara târziu, mereu în șoaptă și cu ochii pe baby monitor.

Departe de mine să elogiez în vreun fel statutul de mamă, așa, în sine; chiar nu mi se pare nimic eroic în a te îngriji de nevoile unui bebeluș și de 2 camere mai mult sau mai puțin decomandate. Nici nu sunt adepta masochismului. Spun doar că după mine, scopul nu e să faci să îți fie ușor. Pentru că așa ratezi momente. Priviri, zâmbete, scâncete, panică, disperare. Experiențe, emoții de care nu te mai lovești. Și care, dacă le trăiești, îți fac viața vie. Dar nu, nu și ușoară.