Și, cum ai slăbit?

Ați observat că de fiecare dată când apare un articol despre o persoană care a slăbit un număr considerabil de kilograme sau vedem o poză grăitoare în sensul ăsta, se găsește măcar o altă persoană care să (se) întrebe „cum” s-a întâmplat minunea? Am făcut și eu asta în repetate rânduri, dar asta nu înseamnă că nu mi se pare în continuare amuzant.

E amuzant pentru că fiecare persoană care întreabă asta, cunoaște și răspunsul. Numai că speră ca acum, răspunsul să fie altul. Adică, bine, bine, știu și eu că se slăbește cu regim și sport, dar poate de data asta e vorba de altceva, ceva mai simplu, ceva care să nu dureze mult și să țină pentru totdeauna, ceva care să îmi dea voie să zac în suc propriu printre cutii goale de pizza și borcane de nutella, ceva pentru cei care „au probleme cu glanda” sau „se îngrașă pe fond nervos”.

Zi-mi cum ai slăbit, dar nu mă lua cu mâncat sănătos și mers pe jos, că nu mă interesează. O cremă, o pastilă, o chakră, ceva?

Ce poți face în două ore

Un sfert din munca de la job. Un seminar la facultate. Comanzi, aștepți și mănânci o pizza. Vezi un film. Vezi un meci de fotbal. Citești 100 de pagini dintr-o carte. Gătești ceva. Faci curat.

Acum, hai să vedem ce poți face în două ore în care doarme copilul.

Mănânci. În timp ce mănânci, gătești pentru el. În timp ce fierbe carnea, strângi jucăriile. În timp ce strângi jucăriile, vorbești la telefon. Te întorci la mâncare. În timp ce tai legumele, merge un serial. În timp ce merge serialul, tu mergi la baie. Neînsoțită. Wow! Te întorci la jucării. Vezi niște haine uitate în uscător. Le împachetezi. Le pui în dulap. Îți amintești de mâncare. Adaugi apă. Îți faci o cafea. Arde. Până se răcește, mai butonezi telefonul. S-a răcit cafeaua. De tot. Merge și așa. Cu ceașca într-o mână, mai faci ordine prin casă. Verși cafeaua. Înjuri în șoaptă. Speli covorul. Te întorci la mâncare. Guști, e aproape gata. Până atunci, speli vasele. Cureți masa. Mai strângi din jucăriile aruncate pe hol. E gata mâncarea. Te dor picioarele. Te așezi. Pe o jucărie. Jucăria începe să cânte. Se trezește copilul.

Avânt

Mă uit la mine și râd de cum îmi iau periodic avânt să demarez tot soiul de activități care să îmi mai schimbe rutina. Acum, de exemplu, am năpădit în dashboard de îndată ce juniorul a fost preluat la smotoceală de jumătatea mai păroasă. Și m-a pufnit râsul la cele 2 articole amărâte scrise la final de vară, când, într-o perioadă mai aerisită, aveam gânduri de relansări și te miri ce alte planuri care mai de care mai îndrăznețe. „Nu se poate să nu apuc să scriu măcar o dată pe săptămână”, ziceam atunci. „Ha, ha”, zic acum.

Dar tot e bine. Că, până la urmă, dacă, doamne ferește ar da timpul liber peste mine și aș reuși să scriu câte un articol în fiecare zi, nu aș face decât să mai adaug chestii la rutină, nu? Așa, în schimb, e doar un moment de rebeliune maternă. Avânturile astea sporadice sunt terapie curată, vă spun. Că e o escapadă aici, pe blog, sau o scurtă și intensă incursiune în viața profesională, n-aveți idee cât de bine pot face la finalul unor zile foarte, foarte pline.

Over and out, s-a strigat „mami”. 🙂

Lumina de la capătul semnalului

Doar ce s-a încheiat o eră. Vreme de câteva zile, nu am avut semnal la telefon, lucru care, mărturisesc fără sfială, nu s-a mai întâmplat de ani de zile, căci, paranoia din fire, am evitat cu mult tact toate contextele în care acest lucru ar fi fost posibil. Deci habar n-aveam cum sunt eu, ca om, fără liniuțe în partea de sus pe ecranul mobilului.

Partea tristă e că nu m-a sunat nimeni. N I M E N I. Niciun apel, nici măcar un sondaj de opinie, nici măcar un agent de vânzări, nici măcar un gâfâitor cu număr ascuns.

Partea bună e că nu mi-a păsat. Deloc. Nada. Canci. Nu că aș fi avut vreun soi de revelație profundă, de genul oh, cum e viața liniștită de la țară, piei tehnologie etc., doar că mi s-a confirmat că am ajuns într-un loc (sau poate moment) în care cercul de oameni cu care comunic așa, pe viu, e din ce în ce mai restrâns.

Acum câțiva ani, să nu fi vorbit zilnic la telefon mi se părea ceva așa, de oameni bolnavi, care au nevoie de odihnă. Sau să treacă o zi fără să ascult muzică – ceea ce mi-am dat seama că se întâmplă, de asemenea, din ce în ce mai des. Pe măsură ce am zilele tot mai pline, se pare că nu mai am loc de zgomot. La propriu și la figurat. Și e bine.

„Fă-ți viața ușoară!”

De când a apărut juniorul în peisaj, mi s-a spus de nenumărate ori să fac lucrurile în așa fel încât să îmi fac viața ușoară. Mi s-au recomandat tot felul de soluții care să mă ajute să dorm mai mult, să țin copilul mai puțin lipit de mine, casa curată, pe mine cochetă și toate să fie cum au fost. Suzete, bone, sleep training, leagăne, te miri ce alte metode care, repet, să îmi facă viața ușoară.

Problema e că pe mine nu mă interesează să am o viață ușoară. Mă interesează să am o viață frumoasă. Iar frumusețea ei, cel puțin în cazul meu, vine la pachet cu cearcăne, picioare obosite și o bucătărie veșnic murdară. Numai că sub cearcăne se ascunde un zâmbet cât casa, în fața picioarelor obosite descoperă lumea o mogâldeață de om, iar pe gresia murdară din bucătărie niște bucăți leșinate de legume îmi amintesc că bebelușul nu mai e chiar așa de bebeluș.

Habar n-am dacă viața mea e sau nu ușoară. Probabil că nu e, că nu am mai dormit 5 ore legate de aproape un an, nu mai știu ce gust are cafeaua caldă și tihnită, băile lungi sunt mai rare ca alegerile electorale și viața mea socială se rezumă la conversații cu prietenii purtate din mers, cu sorbituri din pahar în timp ce îi explic copilului tot felul de lucruri sau, după caz, îi scot vreo piatră din gură. Deci nu, probabil că după foarte multe standarde, viața mea nu e ușoară. Dar e al naibii de frumoasă. Așa, defectă cum e ea. Cu cearcăne, dureri de picioare, piure pe haine, plimbări în trei și povești în doi seara târziu, mereu în șoaptă și cu ochii pe baby monitor.

Departe de mine să elogiez în vreun fel statutul de mamă, așa, în sine; chiar nu mi se pare nimic eroic în a te îngriji de nevoile unui bebeluș și de 2 camere mai mult sau mai puțin decomandate. Nici nu sunt adepta masochismului. Spun doar că după mine, scopul nu e să faci să îți fie ușor. Pentru că așa ratezi momente. Priviri, zâmbete, scâncete, panică, disperare. Experiențe, emoții de care nu te mai lovești. Și care, dacă le trăiești, îți fac viața vie. Dar nu, nu și ușoară.