Jescu. Săftescu-Jescu

Așteptam ieri pe cineva în fața blocului și doi țânci de vreo 6-7 ani discutau între ei:

- Vii mâine la Serbările Timișoreana?
- Da, vin, că mi-a promis tati.

#truestory.

Am zâmbit larg și m-am gândit că ăsta e adevăratul branding. Și dacă în mod normal aș fi comentat câte în lună și în stele despre părinți și educația copiilor, că nu e normal să îi duci la un festival al berii, bla, bla, bla, știind că de anul acesta Serbările Timișoreana vor fi altceva decât o sărbătoare câmpenească, am zâmbit și atât.

Eu cu Timișoreana avem o relație aparte, încă de când am ajuns la facultate. Sunt o persoană exagerat de loială, de felul meu, chiar și cu obiectele. Cred că v-am mai povestit, dar în școala generală nu ascultam N Sync și La Familia, pentru că ascultam Backstreet Boys și BUG Mafia, și mi se părea un gest de trădare să dau atenție și concurenței. Da, atât de loială sunt. Revenind la bere, în mintea mea necoaptă, odată ajunsă în Timișoara, mi se părea că am datoria, ca nou rezident al orașului, să consum doar berea casei. Ceea ce am și făcut.

Era perioada în care Timișoreana se rebranduia și au dat drumul campaniei cu Povestea merge mai departe. Și atât de tare mi-au plăcut conceptul, atmosfera spoturilor și textele lor, încât mi-am făcut chiar și studiul de caz la licență pe Timișoreana. Și de atunci a rămas berea mea de suflet.

Ca om pasionat de PR, m-am bucurat mult când, de câțiva ani încoace, au început să transforme pitorescul festival al berii în altceva. Astfel, evenimentul cu mici, bere și Cargo s-a transformat în 10 zile de serbări cu artă, istorie, meșteșuguri, muzică bună și, bineînțeles, bere. Și, vestea cea mai mare, pe care sunt șanse mari să o fi aflat deja, este că sâmbătă seara o să cânte inconfundabilul Goran Bregovic. Pregătiți-vă să țopăiți, căci concertele sale sunt explozive!

Așadar, începând de astăzi, 24 mai și până pe 2 iunie, zona Stadionului Dan Păltinișanu va fi asediată de artizani și muzică bună. O să fie și fetele de la Tourmaline Boutique acolo, ceea ce mă bucură nespus. Programul, pe zile, este următorul:

24 mai – Zdob si Zdub / Ziua Costumelor Populare
25 mai – Goran Bregovic / Ziua Berii
26 mai – Pasărea Colibri / Călin Bercean / Ziua Berii
27 mai – Silviu Paşca & Band / Ziua Artizanilor şi a Talentelor Locale
28 mai – Silviu Paşca & Band / Ziua Artizanilor şi a Talentelor Locale
29 mai – Silviu Paşca & Band & Vizi / Ziua Artizanilor şi a Talentelor Locale
30 mai – Silviu Paşca & Band / Ziua Artizanilor şi a Talentelor Locale
31 mai – Ansamblul Timişului / Ziua Mâncării Tradiţionale
1 iunie – Holograf / Ziua Mâncării Tradiţionale
2 iunie – Cargo / Ziua cea mai lungă

Mai multe detalii găsiți pe pagina de Facebook a evenimentului.

Nu știu cum se face, dar în mediul online, fie că scrie un articol un scriitor consacrat, sau unul aflat la început de drum, se găsesc câteva zeci de oameni cu suflet de critic literar, care încep să arunce cu noroi. Mă gândeam ieri dacă reacțiile ar fi la fel de aprige dacă Eminescu, sau Blaga, sau Nichita Stănescu ar fi contemporani cu noi și și-ar publica scrierile pe un blog. Sau pe o pagină de Facebook. Oare câți s-ar găsi să comenteze?

Lasă-mă, frate, cu Luceafărul tău, toți vă dați poeți în ziua de azi! Mai citește și tu o carte, poate o să vezi că nu e corect „coboară-n jos”, că e pleonasm!

Băi, Nichito, cum adică, mă, te doare un cal măiastru? Poeții din ziua de azi, aruncă niște cuvinte la întâmplare și le zic literatură!

Și exemplele ar putea continua. Sunt curioasă, având în vedere atitudinea generală a omului de rând în mediul online, a expertului în toate cele, dacă și cei mai profunzi dintre gânditori s-ar trezi cu comentarii malițioase și corecturi. Mă gândesc, oare cât de mult s-ar lua în derizoriu marile lucrări filosofice sau beletristice dacă s-ar naște acum și ar apărea mai întâi pe internet? Și oare cât de descurajați s-ar simți autorii lor? Ar avea oare, din aceste considerente, un alt parcurs? Oare și-ar închide laptopul rușinați și ar renunța să-și mai împărtășească ideile?

E drept că întotdeauna au existat oameni critici sau circumspecți, și nici nu ar fi bine să fie altfel, dar înverșunare și încrâncenare ca acum, golită de argumente și preaplină de autosuficiență, nu cred că a mai fost. Nu cred că la 1880, îl lua orice Gigel peste picior pe Caragiale, că se străduiește prea mult să fie amuzant. Și apoi îl trimitea frumos de unde a venit. Mi-e greu să-mi imaginez că cititorii Convorbirilor Literare trimiteau scrisori la redacție, în care îi spuneau lui Eminescu, sau Caragiale, sau Creangă să mai citească o carte, ceva și să nu-și mai dea aere de intelectuali.

Revenind la întrebarea inițială, oare cum ar fi primiți acești oameni, azi, printre noi?

Adică starea mea cea mai frecventă, alternată cu un stress mode ceva mai puțin agresiv, dar la fel de apăsător. De fiecare dată când aflu că undeva, în univers, este o problemă pe care aș putea într-un fel sau altul să o rezolv, în mintea mea se aprind zeci de beculețe și încep să sune sute de alarme: ce să fac mai întâi, cum să fac, oare am timp pentru fiecare sarcină în parte, ce să zic, cu cine să vorbesc, cu ce să mă îmbrac.

Apoi iau fiecare variabilă în parte și îmi imaginez cele mai probabile scenarii care ar putea să pericliteze rezolvarea problemei. Pentru că în mintea mea, mereu tragediile sunt mai probabile decât minunile. Sunt un dicționar ambulant de worst case scenarios și cumva, mă liniștește dacă le-am trăit măcar mental și mi-am făcut un plan de acțiune.

„Mă stresez”. Ăsta ar putea fi răspunsul meu din oficiu la orice „ce faci?” primit din curtoazie. Complic existența mea și a celor alături de care, la un moment dat, trebuie să fac ceva. Pentru că le pun o mie de întrebări și le umplu capul cu prostii la care probabil mă gândesc doar eu și câțiva alți nebuni uitați de lume într-un sanatoriu aflat în paragină.

Îndrumarea de a mă lăsa dusă de val este cea mai mare provocare la care mă poate supune cineva. „Relax”. „Take it easy!”. „Calmează-te!”. „Go with the flow!” sunt expresii ale unei atitudini pe care pot doar să o simulez, în vreme ce în spatele privirii senine se zdruncină un arsenal imens de rotițe și șuruburi strânse la maxim.

sursă foto

Articol regăsit (în parte) și în 24 FUN.

Voi ați observat că, imediat cum se apropie sezonul estival, se resimte în aer o presiune socială aparte? Asta pentru că încep să răsară primele întrebări legate de planurile de concediu și odată cu ele, primele uitături strâmbe, dacă te-a pedepsit cumva Cel de Sus și nu ai de gând să petreci măcar un sejur la Mamaia, ca ultimii amărâți.

A nu merge vara într-un concediu exotic este cea mai nouă și sublimă expresie a sărăciei. Pentru că se știe că tot poporul strânge din dinți și merge măcar cinci zile în Halkidiki, la all inclusive. După ce ai muncit un an întreg, este mai mare rușinea să nu dai toate agoniselile pe-un drum de 12 ore cu autocarul și trei mese pe zi, plus gustări oricând vrea mațul tău, la orice oră din zi și din noapte. Read the rest of this entry »

Acum, când am tot avut zilele astea libere de 1 mai, Paște și ce o mai fi fost, am tot stat să mă gândesc la vacanțele aproape eterne de pe vremea când eram elevă. Trei luni de vacanță de vară. Mi se pare aproape ireal și zău că nu pot să îmi amintesc cu ce ne umpleam timpul.

Ce făceam oare în cele 90 de zile goale? Bun, ieșeam afară, ne plimbam, mai un ștrand, mai un ping-pong în fața blocului. Dar în rest? Că nu îmi amintesc să fi suferit vreodată de plictiseală sau să plâng după școală.

În ritmul în care îmi duc viața acum, oricare 3 luni alese aleatoriu din an sunt foarte pline. Multe texte scrise, multe texte citite, multe întâlniri cu studenții. Sunt 3 luni productive, care dau cumva sens și orientare timpului. Astfel că mi-e foarte greu să îmi imaginez ce aș face acum cu tot atâta timp de vacanță. Că bani de călătorit prin lume atâta vreme nu am.

Cred că la început aș fi plină de entuziasm. Aș merge la țară, m-aș cufunda în natură și m-aș relaxa vreo săptămână cu mult soare, cărți ușoare și bălăceală. Apoi mi-aș vizita prietenele împrăștiate prin țară sau prin afara ei. Apoi, aș lua la rând toate filmele lui Woody Allen. Iar apoi cred că aș intra în depresie.

Voi ce ați face cu tot timpul ăsta, dacă de mâine ați intra într-un concediu prelungit de 3 luni de zile?

UPDATE: Dau o invitație la PRbeta printr-un concurs fulger, pe modelul primul venit, primul servit. Deci cine vrea să participe la conferința de joi, de la Hotel Timișoara?

Eterna lamentare a studenților de ieri și de azi este că sunt sufocați de lumea plicticoasă a teoriei și rupți de universul dinamic al practicii. Acesta era și sentimentul pe care îl aveam eu, acum mulți ani, când eram studentă: că o lume întreagă exista în paralel cu cea în care trăiam eu și că nu puteam nicicum să ajung la ea.

Și adevărul e că atunci, nici nu prea aveam cum. În Timișoara nu avea loc nici un fel de eveniment legat măcar tangențial de domeniul comunicării și al relațiilor publice. Iar evenimentele din București, pentru bugetul unui student cu rație modestă primită de la părinți, erau mofturi de lux. Din fericire însă, lucrurile s-au schimbat.

Cel puțin de două ori pe an, în Timișoara au loc evenimente care ar trebui să fie de interes pentru orice student care vrea să lucreze în domeniul comunicării. Unul dintre acestea este conferința PRbeta, care va avea loc pe 16 și 17 mai, la Hotel Timișoara. Anul acesta se află deja la a treia ediție și vă spun din toată inima că trebuie să participați. Și dacă recomandarea mea subiectivă nu este suficientă, vă las mai jos o listă cu motive mai pragmatice, care poate că vă vor convinge: Read the rest of this entry »

Până pe 28 aprilie, între orele 12 și 22, la căsuța Fornetti de pe strada Mărășești, sunteți invitați să lăsați jucării sau cărți care ar putea face fericiți copiii mai puțin norocoși din Județul Timiș.

Inițiativa este deja la a doua ediție, anul trecut s-au strâns peste 6000 de jucării. Haideți, poate anul ăsta batem recordul. În plus, generozitatea voastră va fi răsplătită.

În cadrul aceluiași eveniment, sâmbătă după-masă, am făcut și eu cu Ovi pe patiserii și, spre surprinderea noastră, ne-am descurcat chiar bine.

Singurul dezavantaj la soarele ăsta galben și moale care ne ține de urât de-o vreme e că mă face să-mi fie dor de mare. Sunt trei ani de când n-am mai simțit miros de sare în nări și briza suflându-mi în părul încâlcit. Iar pentru mine, un gol de trei ani în relația cu marea e boală curată. E ca și cum un om cu sufletul și mintea tulburi ar rata trei ani de terapie.

Și nu cred că o să ajung nici vara asta. 2013 e un an greoi, început urât și nu se anunță ușor nici de acum înainte. Și știu că nu e un capăt de lume dacă cei trei ani de pauză se adâncesc în patru, sau cinci, sau șase. Read the rest of this entry »

De ceva vreme ne căutăm o locuință, pe care să o cumpărărm cu bunăvoința unei bănci generoase, printr-un credit doar cu buletinul, demnitatea și juma de suflet. Și tot căutând și citind jde mii de anunțuri, am observat un dialect cel puțin interesant, specific agenților imobiliari, pe care aș vrea să îl împărtășesc și cu voi, poate că vă va fi de folos când veți fi și voi mari și săraci, așa, ca noi.

În ordine aleatorie, avem așa: Read the rest of this entry »

Când am văzut pe programul Timișoara Brands Tour că o bună parte din ziua de joi o să o petrecem printre sportivii echipelor locale de fotbal, baschet și rugby, mi-am adus aminte că atunci când am venit în Timișoara, înainte de orice, tatăl meu a insistat să merg neapărat la un meci al lui Poli. „E ceva aparte în atmosfera pe care o fac suporterii de acolo”, îmi spunea.

Și am fost. Și mi-a plăcut. Am ales un meci cu Rapid, pentru că știam că galeriile celor două echipe erau înfrățite, cum le plăcea lor să spună. Și chiar a fost aparte. Fără huiduieli, fără înjurături, numai aplauze și încurajări, din ambele părți deodată.

Într-adevăr, e ceva ce au suporterii din Timișoara, un ceva pe care nu l-am mai întâlnit în altă parte. Un pic mai mult suflet, un pic mai multă pasiune și un pic mai puțină jenă de a își exprima devotamentul față de echipa favorită. Read the rest of this entry »