Ați mers vreodată cu un copil mic pe stradă? Dacă nu, vă recomand să o faceți. Pentru mine, primele plimbări de mână cu juniorul au fost un soi de recalibrare personală. Nu doar în ce privește viteza de mers și cadența, ci perspectiva generală asupra lumii.

Mi-am dat seama, în primul rând, că nu m-am mai uitat de mult în jos. Serios. Nu râdeți, că nu am de gând să fac acum vreo odă furnicilor, dar noi, ăștia care am depășit un metru jumate înălțime, nu ne mai uităm decât de la nas în sus, și de cele mai multe ori în gol. Și ratăm tot felul de lucruri. Dar când ești de mână cu cineva care vede pentru prima oară TOT, nu ai cum să nu te molipsești de entuziasm. Totul e fascinant sau înspăimântător, după caz, și totul necesită o analiză atentă.

Nu cred că m-am uitat în viața mea la niște gândaci cu atâta considerație ca în ultimele luni. Am aflat, în consecință, că gândacii ăia roșu cu negru ce aparent sunt foarte comuni sunt din specia gândacilor puturoși. Voi ați văzut vreodată ce frumos încremenesc în ciorchini creaturile astea pe scoarța copacilor imediat ce se face frig afară? Nici eu, până anul ăsta.

Apoi, cu un copil mic de mână nu te poți grăbi niciodată. Că și dacă vrei, te atacă cu un batalion de „de ce”-uri care lasă în urmă un sentiment de laissez faire cum nu te-a mai lovit de la ultima beție: chiar așa, de ce mă grăbeam?

Pauze. În mers, fără avertismente, fără noimă, mai ca un cățel care vrea subit și plin de determinare să adulmece un capac de roată. Pentru el prilej de cunoaștere, pentru mine de liniște. Pur și simplu, momente în care nu scot telefonul din buzunar, nu mă gândesc la ce am de făcut, ci mă amuz cum cineva se miră necontenit de surprinzătoarea natură a unui găinaț de porumbel, de exemplu.

Serios, dacă aveți printre rude sau cunoștințe, luați un copil de mână și chemați-l la plimbare. O să vă facă mai bine ca un maraton de MASH, Cheers, Sandy Bell sau orice altceva vă mai unge vouă sufletul în zilele mohorâte.

Mi-am dat seama mai demult că am început să mă plâng tot mai des de ce mi se întâmplă. De job, de soartă, de te miri ce nimicuri. Și încercând să înțeleg ce m-a apucat, așa, deodată, am observat că foarte mulți colegi de generație sunt măcinați de tot felul de nemulțumiri. Multe cazuri de depresie validate clinic, pe tratament. Și mai multe mocnite. Infinit mai multe aflate încă în negare.

Și mă întreb, nu știu dacă cu folos, dacă e asta o trăsătură a generației noastre, sau o criză cu care s-au confruntat și părinții sau bunicii noștri la același moment în viață. Încerc să îmi dau seama de unde toată resursa asta de nemulțumire și mă întreb dacă nu cumva educația în spiritul lui „poți face orice”, „sky is the limit”, „voi puteți schimba lumea asta coruptă” nu ne face uneori mai mult rău decât bine. Căci pornim cu energie de super eroi, cu gândul că vom muta munții cu munca și bunele noastre intenții și ne lovim de tot felul de geamuri ca niște porumbei orbiți de soare.

Mă întreb dacă nu cumva punem prea multă presiune pe noi. Nu știu, poate că îl transformăm prea des pe „poți face orice” în „trebuie să le faci pe toate”. Poate că nu știm să fim fericiți cu ce avem. Poate că vrem prea multe, prea repede. Sau poate pur și simplu nu știm ce vrem. Habar n-am.

Mă întreb și eu, cu gândul la toți acei oameni pe care îi știu și care, deși au o mie de motive să fie bine, se simt ciungi. Care nu știu cum să ajungă mai repede acasă și să se afunde în pături și pahare. Oameni „tineri și frumoși” care caută disperați să înțeleagă de ce nu pot dormi noaptea. De ce au atacuri de panică. Sau de ce, la finalul unei zile bune după toate definițiile, lor tot nu le e bine.

E multă tristețe în jurul nostru. Prin birouri, prin baruri, prin conturi de Facebook. Sau poate că mi se pare.

Ați observat că de fiecare dată când apare un articol despre o persoană care a slăbit un număr considerabil de kilograme sau vedem o poză grăitoare în sensul ăsta, se găsește măcar o altă persoană care să (se) întrebe „cum” s-a întâmplat minunea? Am făcut și eu asta în repetate rânduri, dar asta nu înseamnă că nu mi se pare în continuare amuzant.

E amuzant pentru că fiecare persoană care întreabă asta, cunoaște și răspunsul. Numai că speră ca acum, răspunsul să fie altul. Adică, bine, bine, știu și eu că se slăbește cu regim și sport, dar poate de data asta e vorba de altceva, ceva mai simplu, ceva care să nu dureze mult și să țină pentru totdeauna, ceva care să îmi dea voie să zac în suc propriu printre cutii goale de pizza și borcane de nutella, ceva pentru cei care „au probleme cu glanda” sau „se îngrașă pe fond nervos”.

Zi-mi cum ai slăbit, dar nu mă lua cu mâncat sănătos și mers pe jos, că nu mă interesează. O cremă, o pastilă, o chakră, ceva?

Un sfert din munca de la job. Un seminar la facultate. Comanzi, aștepți și mănânci o pizza. Vezi un film. Vezi un meci de fotbal. Citești 100 de pagini dintr-o carte. Gătești ceva. Faci curat.

Acum, hai să vedem ce poți face în două ore în care doarme copilul.

Mănânci. În timp ce mănânci, gătești pentru el. În timp ce fierbe carnea, strângi jucăriile. În timp ce strângi jucăriile, vorbești la telefon. Te întorci la mâncare. În timp ce tai legumele, merge un serial. În timp ce merge serialul, tu mergi la baie. Neînsoțită. Wow! Te întorci la jucării. Vezi niște haine uitate în uscător. Le împachetezi. Le pui în dulap. Îți amintești de mâncare. Adaugi apă. Îți faci o cafea. Arde. Până se răcește, mai butonezi telefonul. S-a răcit cafeaua. De tot. Merge și așa. Cu ceașca într-o mână, mai faci ordine prin casă. Verși cafeaua. Înjuri în șoaptă. Speli covorul. Te întorci la mâncare. Guști, e aproape gata. Până atunci, speli vasele. Cureți masa. Mai strângi din jucăriile aruncate pe hol. E gata mâncarea. Te dor picioarele. Te așezi. Pe o jucărie. Jucăria începe să cânte. Se trezește copilul.

Mă uit la mine și râd de cum îmi iau periodic avânt să demarez tot soiul de activități care să îmi mai schimbe rutina. Acum, de exemplu, am năpădit în dashboard de îndată ce juniorul a fost preluat la smotoceală de jumătatea mai păroasă. Și m-a pufnit râsul la cele 2 articole amărâte scrise la final de vară, când, într-o perioadă mai aerisită, aveam gânduri de relansări și te miri ce alte planuri care mai de care mai îndrăznețe. „Nu se poate să nu apuc să scriu măcar o dată pe săptămână”, ziceam atunci. „Ha, ha”, zic acum.

Dar tot e bine. Că, până la urmă, dacă, doamne ferește ar da timpul liber peste mine și aș reuși să scriu câte un articol în fiecare zi, nu aș face decât să mai adaug chestii la rutină, nu? Așa, în schimb, e doar un moment de rebeliune maternă. Avânturile astea sporadice sunt terapie curată, vă spun. Că e o escapadă aici, pe blog, sau o scurtă și intensă incursiune în viața profesională, n-aveți idee cât de bine pot face la finalul unor zile foarte, foarte pline.

Over and out, s-a strigat „mami”. 🙂

Doar ce s-a încheiat o eră. Vreme de câteva zile, nu am avut semnal la telefon, lucru care, mărturisesc fără sfială, nu s-a mai întâmplat de ani de zile, căci, paranoia din fire, am evitat cu mult tact toate contextele în care acest lucru ar fi fost posibil. Deci habar n-aveam cum sunt eu, ca om, fără liniuțe în partea de sus pe ecranul mobilului.

Partea tristă e că nu m-a sunat nimeni. N I M E N I. Niciun apel, nici măcar un sondaj de opinie, nici măcar un agent de vânzări, nici măcar un gâfâitor cu număr ascuns.

Partea bună e că nu mi-a păsat. Deloc. Nada. Canci. Nu că aș fi avut vreun soi de revelație profundă, de genul oh, cum e viața liniștită de la țară, piei tehnologie etc., doar că mi s-a confirmat că am ajuns într-un loc (sau poate moment) în care cercul de oameni cu care comunic așa, pe viu, e din ce în ce mai restrâns.

Acum câțiva ani, să nu fi vorbit zilnic la telefon mi se părea ceva așa, de oameni bolnavi, care au nevoie de odihnă. Sau să treacă o zi fără să ascult muzică – ceea ce mi-am dat seama că se întâmplă, de asemenea, din ce în ce mai des. Pe măsură ce am zilele tot mai pline, se pare că nu mai am loc de zgomot. La propriu și la figurat. Și e bine.

De când a apărut juniorul în peisaj, mi s-a spus de nenumărate ori să fac lucrurile în așa fel încât să îmi fac viața ușoară. Mi s-au recomandat tot felul de soluții care să mă ajute să dorm mai mult, să țin copilul mai puțin lipit de mine, casa curată, pe mine cochetă și toate să fie cum au fost. Suzete, bone, sleep training, leagăne, te miri ce alte metode care, repet, să îmi facă viața ușoară.

Problema e că pe mine nu mă interesează să am o viață ușoară. Mă interesează să am o viață frumoasă. Iar frumusețea ei, cel puțin în cazul meu, vine la pachet cu cearcăne, picioare obosite și o bucătărie veșnic murdară. Numai că sub cearcăne se ascunde un zâmbet cât casa, în fața picioarelor obosite descoperă lumea o mogâldeață de om, iar pe gresia murdară din bucătărie niște bucăți leșinate de legume îmi amintesc că bebelușul nu mai e chiar așa de bebeluș.

Habar n-am dacă viața mea e sau nu ușoară. Probabil că nu e, că nu am mai dormit 5 ore legate de aproape un an, nu mai știu ce gust are cafeaua caldă și tihnită, băile lungi sunt mai rare ca alegerile electorale și viața mea socială se rezumă la conversații cu prietenii purtate din mers, cu sorbituri din pahar în timp ce îi explic copilului tot felul de lucruri sau, după caz, îi scot vreo piatră din gură. Deci nu, probabil că după foarte multe standarde, viața mea nu e ușoară. Dar e al naibii de frumoasă. Așa, defectă cum e ea. Cu cearcăne, dureri de picioare, piure pe haine, plimbări în trei și povești în doi seara târziu, mereu în șoaptă și cu ochii pe baby monitor.

Departe de mine să elogiez în vreun fel statutul de mamă, așa, în sine; chiar nu mi se pare nimic eroic în a te îngriji de nevoile unui bebeluș și de 2 camere mai mult sau mai puțin decomandate. Nici nu sunt adepta masochismului. Spun doar că după mine, scopul nu e să faci să îți fie ușor. Pentru că așa ratezi momente. Priviri, zâmbete, scâncete, panică, disperare. Experiențe, emoții de care nu te mai lovești. Și care, dacă le trăiești, îți fac viața vie. Dar nu, nu și ușoară.